Matei 17, 24-27; 18, 1-4

„În vremea aceea s-au apropiat de Petru cei ce strâng darea pentru templu și i-au zis: Învățătorul vostru nu plătește darea? Ba da! – a zis el. Dar intrând în casă, mai înainte ca el să vorbească, Iisus i-a zis: Ce ți se pare, Simone? Regii pământului de la cine iau dări sau bir? De la fiii lor sau de la străini? El I-a zis: De la străini. Iisus i-a zis: Așadar, fiii sunt scutiți. Ci, ca să nu-i smintim pe ei, mergând la mare, aruncă undița și peștele care va ieși întâi ia-l și, deschizându-i gura, vei găsi un statir (un ban de argint). Ia-l și dă-l lor pentru Mine și pentru tine. În ceasul acela, s-au apropiat ucenicii de Iisus și I-au zis: Cine este, oare, mai mare în Împărăția cerurilor? Atunci Iisus, chemând la Sine un prunc, l-a pus în mijlocul lor și a zis: Adevărat zic vouă: De nu vă veți întoarce și nu veți fi precum pruncii, nu veți intra în Împărăția cerurilor. Deci cine se va smeri pe sine ca pruncul acesta, acela este cel mai mare în Împărăția cerurilor.”

Cine se va smeri pe sine...

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, omilia III, V, în Părinți și Scriitori Bisericești (1994), vol. 23, pp. 44-45

„Să ne ferim deci să vorbim de noi înşine. Aceasta atrage şi ura oamenilor, şi disprețul lui Dumnezeu. De aceea cu cât facem fapte bune mai mari, cu atât vorbim mai puțin de noi. Că aşa vom dobândi cea mai mare slavă şi de la oameni, şi de la Dumnezeu; dar, mai bine spus, de la Dumnezeu nu dobândim numai slavă, ci şi mare plată şi mare răsplată. Nu cere deci plată ca să iei plată! Mărturiseşte că te mântui prin harul lui Dumnezeu, ca Dumnezeu să i mărturisească că ți-i datornic nu numai pentru faptele tale bune, ci şi pentru smerenia ta cea mare. Când facem fapte bune, Îl avem pe Dumnezeu datornic numai pentru aceste fapte bune; dar când nici nu socotim că am făcut vreo faptă bună, atunci Dumnezeu ne este mai dator pentru starea noastră sufletească decât pentru faptele noastre bune. Deci starea sufletească cântăreşte mai mult ca faptele bune. Dacă nu avem o astfel de stare sufletească, atunci nici faptele bune nu sunt mari înaintea lui Dumnezeu. Avem şi noi slugi; şi atunci mai cu seamă le lăudăm când vedem că ne slujesc cu dragoste, fără să se gândească că au făcut cine ştie ce mare lucru.” (...) Nimic nu este atât de plăcut lui Dumnezeu cât a te număra printre cei din urmă. Acesta este începutul întregii filozofii. Omul smerit şi cu inima zdrobită nu umblă după slava deşartă, nu se mânie, nu invidiază pe aproapele, nu are nici o altă patimă. Nu putem să ridicăm mâna împotriva cuiva, oricât ne-am strădui, dacă mâna ni-i zdrobită; tot aşa, dacă ni-i sufletul zdrobit, nu putem să ne îngâmfăm, chiar dacă nenumărate patimi ne-ar porni spre mândrie. Când jelim o pagubă materială alungăm din suflet toate celelalte patimi sufleteşti; ei bine, cu mult mai mult ne vom bucura de această filozofie dacă ne jelim păcatele.”