Matei 21, 28-32
„Zis-a Domnul pilda aceasta: Un om avea doi fii. Și, ducându-se la cel dintâi, i-a zis: Fiule, du-te astăzi și lucrează în via mea. El însă, răspunzând, a zis: Nu vreau! Dar apoi, părându-i rău, s-a dus. Mergând la al doilea, i-a zis tot așa; acesta, răspunzând, a zis: Mă duc, doamne! Dar nu s-a dus. Care dintre aceștia doi a făcut voia tatălui? Zis-au Lui: Cel dintâi. Zis-a lor Iisus: Adevărat grăiesc vouă că vameșii și desfrânatele merg înaintea voastră în Împărăția lui Dumnezeu. Căci a venit Ioan la voi în calea dreptății și n-ați crezut în el, dar vameșii și desfrânatele au crezut, iar voi ați văzut și nu v-ați căit nici după aceea, ca să credeți în el.”
Pocăința păcătosului
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, omilia XXXII, VIII, în Părinți și Scriitori Bisericești (1994), vol. 23, p. 405
„Dacă din om nemilos ai ajuns milostiv, ți-ai vindecat mâna uscată! Dacă în loc să te duci la teatru, te duci la biserică, ți-ai vindecat piciorul, care şchiopăta! Dacă ochii tăi nu mai umblă după femei desfrânate şi nici după frumusețe străină, ți-ai deschis ochii tăi cei orbi! Dacă în loc de cântece drăceşti, înveți cântece duhovniceşti, ai început să vorbeşti, mut fiind! Acestea-s cele mai mari minuni! Acestea-s semne nemaiauzite! Dacă ne vom duce viața săvârşind aceste minuni, vom ajunge prin ele şi noi oameni mari şi minunați, vom atrage şi pe toți cei păcătoşi la virtute şi ne vom bucura şi de viața ce va să fie.”
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, omilia XIV, III, în Părinți și Scriitori Bisericești (1994), vol. 23, p. 170
„Când superi pe vreun om, rogi pe prietenii lui, pe vecinii lui şi chiar pe slugile lui, cheltuieşti bani, pierzi zile întregi ducându-te la uşa lui şi rugându-l de iertare; (...) dar când supărăm pe Dumnezeu căscăm, ne lenevim, ne desfătăm, ne îmbătăm şi ne căutăm de treburile noastre. Când îl mai putem face milostiv? Şi cum să nu-L supărăm mai mult? Că Îl facem să Se supere şi să Se mânie şi mai mult când nu ne doare sufletul că păcătuim. De aceea merităm să fim acoperiți de pământ, să nu mai vedem soarele, să nu mai respirăm, că având un Stăpân atât de uşor de împăcat, Îl mâniem; şi mâniindu-L, nici nu ne pocăim. Şi totuşi Dumnezeu, când Se mânie pe noi, n-o face cu ură şi cu duşmănie, ci vrând să ne atragă şi mai mult la El. Dacă iar face mereu bine, deşi Îl insulți, L-ai disprețui mai mult. Dar ca să nu faci asta, îşi întoarce câtva vreme fața de la tine, ca să te aibă necontenit alături de El. Să avem, deci, încredere în iubirea Sa de oameni şi să ne pocăim cu toată purtarea de grijă, înainte de a sosi ziua în care pocăința nu mai este de folos. Acum totul stă în puterea noastră; atunci Judecătorul este stăpân pe hotărârea Lui: Să întâmpinăm fața Lui întru mărturisire (Psalmi 94, 2), să plângem, să ne tânguim. De-am putea ruga pe Judecătorul, înainte de ziua cea mare a judecății, să ne ierte de păcate, n-ar mai fi nevoie să venim la judecată; dar dacă n-o facem, vom spune păcatele în auzul întregii lumi şi nu vom mai avea nici o nădejde de iertare.”