Matei 26, 6–16
„În vremea aceea, fiind Iisus în Betania, în casa lui Simon Leprosul, S-a apropiat de El o femeie, având un alabastru cu mir de mare preț, și l-a turnat pe capul Lui pe când ședea la masă. Și văzând ucenicii, s-au mâniat și au zis: De ce risipa aceasta? Căci mirul acesta se putea vinde scump, iar banii să se dea săracilor. Dar Iisus, cunoscând gândul lor, le-a zis: Pentru ce faceți supărare femeii? Căci lucru bun a făcut ea față de Mine. Căci pe săraci totdeauna îi aveți cu voi, dar pe Mine nu Mă aveți totdeauna; că ea, turnând mirul acesta pe trupul Meu, a făcut-o spre îngroparea Mea. Adevărat zic vouă: Oriunde se va propovădui Evanghelia aceasta, în toată lumea, se va spune și ce-a făcut ea, spre pomenirea ei. Atunci unul din cei doisprezece, numit Iuda Iscarioteanul, ducându-se la arhierei, a zis: Ce voiți să-mi dați, și eu Îl voi da în mâinile voastre? Iar ei i-au dat treizeci de arginți. Și, de atunci, căuta un prilej ca să-L dea în mâinile lor.”
Lacrimile pocăinței
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, omilia VI, V, în Părinți și Scriitori Bisericești (1994), vol. 23, pp. 84-85
„Da, nimic nu apropie şi nu uneşte atât de mult pe om de Dumnezeu ca astfel de lacrimi. Unul ca acesta nu se uită la cele din jurul lui fie de locuieşte în mijlocul oraşelor, fie de trăieşte în pustie, în munți şi în vâlcele; şi nici nu se mai satură de lacrimi fie că-şi plânge păcatele lui, fie că le plânge pe ale altora. De aceea pe aceştia, înainte de alții, i-a fericit Dumnezeu, zicând: Fericiți cei ce plâng (Matei 5, 4). Cum ar fi putut Pavel să spună: Bucurați-vă pururea în Domnul (Filipeni 4, 4), dacă aceste lacrimi n-ar naşte plăcere? După cum plăcerea lumească este unită cu durerea, tot aşa lacrimile vărsate după placul lui Dumnezeu odrăslesc bucurie neîncetată şi neveştejită. Așa a ajuns mai curată decât fecioarele femeia cea păcătoasă (Luca 7, 37-50), pentru că a fost cuprinsă de acest foc. (...) După cum văzduhul se curăță după o ploaie bogată, tot aşa, după lacrimi îmbelşugate, se pogoară în suflet linişte şi alinare şi dispare întunecimea păcatelor. După cum ne curățăm de păcate prin apă şi prin Duh, tot aşa ne curățăm iarăşi prin lacrimi şi mărturisire; cu o singură condiție, să nu lăcrimăm de ochii lumii şi spre laudă. Cel ce varsă lacrimi de ochii lumii şi spre laudă trebuie ținut de rău mai mult decât o femeie care se împopoțonează, care îşi încondeiază sprâncenele şi se sulemeneşte. Eu caut acele lacrimi care nu se varsă de ochii lumii, ci din zdrobirea inimii; lacrimile cele ascunse, vărsate în cămara ta de rugăciune, fără să fii văzut de cineva; lacrimile cele ce picură liniştit şi fără zgomot, cele izvorâte din adâncul inimii, cele pornite din zdrobirea şi durerea sufletului, cele vărsate numai de dragul lui Dumnezeu. (...) De vei lăcrima şi tu aşa, vei merge pe urmele Stăpânului. Şi El a lăcrimat; şi pentru Lazăr (Ioan 11, 35), şi pentru Ierusalim (Matei 23, 37), şi pentru Iuda (Matei 26, 50).”