Materie şi Sens

Părintele N. Steinhardt ("Prin alţii spre sine"), aplecat să guste din pildele de paradoxii date de L. Blaga, scria despre ştiinţa nouă, confruntată cu incertitudinea şi paradoxul, că e împinsă să mărturisească prin smerenie. În acest sens, dovadă stă şi acceptarea paradoxiilor, ce lovesc cugetul omenesc la rădăcina iluziilor pe care şi le poate face despre cunoaştere, pe o filieră mecanicistă.

Prăbuşirea ideilor deterministe despre natură, comportamentul individual, imprevizibil al microfenomenului fizic au fost constatări care, cel puţin în momentul lor de maxim impact, au aprins mintea unor cercetători cu focul şi lumina credinţei în posibil. Astfel, Eddington susţinea cu entuziasm că "argumentele ştiinţei contemporane ne autorizează, pare-se, să conchidem că, începând din anul 1927, religia a devenit acceptabilă pentru o minte omenească sănătoasă". În epocă a început să se vorbească despre o altă posibilă metafizică a naturii, incertitudinea, probabilitatea şi contradicţia fiind folosite ca termeni rezultaţi nu doar la capătul unor aride ecuaţii matematice, ci şi dând frâu liber conotativării lor, deschizând, astfel, calea către un îndelung aşteptat "mister". În aceeaşi ordine de idei, părintele Steinhardt remarca "atingerea de către ştiinţă a unor straturi profunde, pătrunderea în adâncime, în subterana universului", concomitent cu "dubla hotărâre a lingvisticii şi logicii de a obţine, printr-un efort comun, posibilitatea constituirii - provizorie, desigur - a unei exprimări coerente, dar antinomice şi paradoxale, a realităţii care, deocamdată cel puţin, scapă oricărei încercări de transpunere tihnită în lumea semnificaţiilor şi semnificatelor tradiţionale". În acest punct, intuiţia ştiinţifică e văzută că se apropie de dogma religioasă, printr-o "antinomie transfigurată de misterul pe care vrea să-l exprime" (Blaga) şi cu o inepuizabilă "deschidere în închidere" (Noica). Dimensiunea posibilului în fizică, la intersecţie cu credinţa Nici pozitivistă, nici materialistă, interpretarea teoriei cuantice dată de şcoala de la Copenhaga a fost îmbrăţişată de savantul Heisenberg. El a opus această interpretare materialismului, din perspectiva chiar a problemei fundamentale a filosofiei. "Ontologia materialismului se bazează pe iluzia că se poate extrapola modul de existenţă, faptic nemijlocit, care se referă la lumea ce ne înconjoară şi la domeniul atomic. Dar această extrapolare este imposibilă" (W. Heisenberg, "Fizică şi filosofie"). Cu alte cuvinte, iluzia constă în a ne reprezenta lumea particulelor foarte mici prin analogie cu cea a obiectelor macroscopice şi cu comportamentul acestora. Care e consecinţa filosofică a unei asemenea abordări, echivalată cu materialismul prin definiţie reducţionist? În primul rând, rezultă de aici un tablou static şi mecanicist al materiei şi o încremenire a naturii în starea ei de fapt. "De pe această poziţie, materia se supune oriunde şi oricând, oricare ar fi nivelul său de organizare, numai şi numai unora şi aceloraşi legi ale mecanicii" (M.E. Omeleanovski, "Dialectica în fizica modernă"). Lucrurile, exact aşa cum arată ele, se compun din şi se descompun în elemente invariabile. În acest cadru fix, salturile calitative de la simplu la complex devin dificil de explicat. Noţiunea nonclasică de materie e însă mai apropiată de sensul aristotelic dat termenului respectiv, credea Heisenberg. Materia în înţelesul lui Aristotel era, în esenţă, o potenţă, adică o posibilitate comparabilă cu noţiunea modernă de energie. După acelaşi Heisenberg, atunci când e generată o particulă elementară, energia se manifestă ca realitate materială, graţie formei. Dar potenţa este cea care poate promite dezvoltări imprevizibile, chiar porniri de la zero, cum ar fi fost odinioară ipoteticul şi inexplicabilul Big Bang (fenomen nerecurent). La întrebarea "cum de trupul înviat al lui Hristos a trecut cu atomii săi prin atomii uşilor încuiate?", recent un teolog a răspuns invocând imaginea neconvenţională a materiei din fizica nouă, ce se sustrage dominaţiei determinismului. Unii fizicieni (Dirac) au presupus că mişcarea materiei, în profunzimea ei indefinibilă, e compatibilă cu ideea de libertate şi de alegere ("nu ştim prin ce fantă alege să treacă electronul, natura la un moment dat face o alegere"), în aşteptarea saltului calitativ întemeiat în taina posibilului, a rupturilor creatoare (Prigogine) şi, în final, a Apocalipsei în sens creştin, această geneză eshatologică prin care vor fi chemate la viaţă ceruri şi pământuri noi. Atunci Creaţia va redeveni Carte, natura "cuvânt" manifest, "piatră vorbitoare". Omul creştin se află, de aceea, nu doar în căutarea desăvârşirii sale spirituale, cât mai ales tânjeşte după reîntâlnirea cu trupul său pierdut, Trupul euharistic al Cuvântului. Pentru o ştiinţă căutătoare de sens După cum a fost adesea remarcat, odată cu avansul luat de teoria relativităţii şi de teoria cuantică, s-a evidenţiat o tendinţă contrară celei din gândirea clasică, anume tendinţa să se explice proprietăţile particulelor prin proprietăţile sistemelor constituite din ele sau la care ele participă, nivelul simplu fiind determinat după cel complex, şi nu invers. Aşadar, ceea ce-i complex reprezintă mai mult decât o amplificare cantitativă a simplului, şi deci ca întreg nu poate fi "reconstituit" din simpla însumare a părţilor. În mod similar, viaţa unui organism este infinit mai mult decât punerea laolaltă a părţilor trupului printr-o asamblare artificială. Mai mult, aceste părţi devin ele însele altele, fiind chemate la viaţă odată ce au fost cuprinse în "ordinea verticală" a existenţei. O ordine în care primează realitatea dialogică a ipostasurilor şi în care materia îşi regăseşte, tainic, condiţia euharistică. Judecând lucrurile astfel, de sus în jos, ajungem chiar la mesajul de fond al religiei creştine, conform căruia în contact cu Duhul materia însăşi se înduhovniceşte, îşi modifică proprietăţile, devenind în chip iconic expresivă, manifestând transparenţă faţă de icoana lăuntrică a sufletului, cu miile sale nuanţe. Influenţa pe care o exercită spiritul asupra mecanismelor biochimice ce reglează organismul a fost recunoscută şi este, în continuare, cu deosebit interes explorată de către oamenii de ştiinţă. Dr. Mc Clelland (Univ. Harvard) a încercat să analizeze efectele misteriosului medicament numit "iubire", impactul lui asupra vieţii corpului, care, în multe cazuri, tinde să-şi caute vindecarea undeva dincolo de sine. Şi nu de puţine ori, trebuie spus, miracolul îşi face loc. Miro Asistent, o supravieţuitoare a maladiei SIDA, cu rezultatul analizei brusc modificat de la pozitiv la negativ, a fost întrebată cum de s-a întâmplat. Răspunsul ei a fost: "Atunci când trăiţi cu sufletul, se produce miracolul". În cuvântul rostit în 1984 la congresul anual ţinut de Societatea Americană de Fizică, J. Wheeler a socotit existenţa a trei ere în istoria fizicii. După Galilei şi Keppler, după Newton, Faraday, Maxwell şi Einstein, ar urma era a treia, în care se atrage atenţia spre cercetarea din fizică în accepţia ei de "Meaning Physics" ("fizica sensului"). Se admite, cu aceasta, că există un sens al fenomenului fizic, în conexiunea lui mai mult sau mai puţin evidentă cu ordine de realitate care îl transcende şi totodată îl înglobează.