Medicul necredincios

A crede că viața omului este ceva care ține doar de biologic este incorect. Înseamnă să confunzi omul cu trupul său. Cine gândește așa, chiar dacă va face disecția unui corp uman, tot nu va găsi sufletul acestuia. Pentru că nici nu va avea cum să-l afle căutându-l astfel. Diferența dintre un om viu și unul decedat este cea care ar trebui să-i pună pe gânduri pe cei necredincioși.

Cine nu știe că sufletul este viața din om trăiește în zadar.

Pe vremea Fericitului Augustin trăia un medic pe numele său Ghenadie. Acesta nu doar că era necredincios, ci se și lăuda cu materialismul lui, cu faptul că nu credea că omul are suflet și că acesta este nemuritor. Ghenadie sfida și iadul, și diavolii, sfida și raiul, și îngerii. Într-o noapte însă, dormind, doctorul a avut un vis. Se făcea că un tânăr a venit la patul său și l-a trezit, zicându-i: Urmează-mă!

Medicul s-a ridicat din pat și l-a însoțit. Au mers ei multă vreme prin ținuturi deosebit de frumoase și au ajuns într-o cetate minunată, de unde răzbătea până la ei o muzică divină. Erau coruri îngerești. Omul nostru s-a trezit din visare cu o pace și o bucurie nemaicunoscute sufletului său până atunci.

Îi plăcuse enorm de mult călătoria din vis, dar fiind complet materialist și-a zis în sinea sa: „Ce păcat că a fost doar un vis efemer!”

Timpul s-a scurs și în curgerea lui a luat ușor, ușor și visul din sufletul medicului, punând în locul lui uitarea.

Vreme multă a trecut și când totul părea parcă șters cu buretele, Ghenadie a mai avut un vis în care l-a revăzut pe același tânăr, care s-a așezat lângă el și l-a întrebat: „Mă cunoști, Ghenadie?”

„Desigur, îmi amintesc foarte bine de tine”, i-a răspuns medicul bucuros de întâlnire.

„Ce-ți amintești?” l-a întrebat insistent îngerul.

Știu că ai venit la mine și împreună am mers într-o cetate minunată, de o frumusețe orbitoare, unde am ascultat o muzică cerească, cântată de glasuri divine. A fost ceva de necuprins în cuvinte, care mi-a rămas în amintire foarte, foarte multă vreme.

Dar când ai vizitat cetatea și ai auzit glasurile cele cerești, visai sau erai treaz?

Visam. A fost cel mai frumos vis pe care l-am avut vreodată. Și trupul tău unde era, Ghenadie? În pat, dormeam. Eram cu ochii închiși. Doar visam, știi bine.

Atunci cu care ochi ai reușit să vezi cetatea și cu care urechi ai ajuns să ne auzi și pe mine, și corurile cerești? Medicul s-a simțit pus în încurcătură de ultima întrebare și n-a știut ce să mai răspundă.

În clipa aceea, tânărul cu chip luminos i-a spus: „Ghenadie, deși ochii tăi erau închiși, simțurile tale adormite, iar trupul tău nemișcat, tu totuși ai mers, ai văzut și auzit, ai avut parte de priveliști neîntâlnite pe pământ și toate acestea fără să ai nevoie de trup. Să nu te mai îndoiești nicicând că nu există altă viață în afară de cea a trupului.

Medicul s-a trezit brusc cu gândul că și ceea ce i se întâmplase acum era tot un vis, dar s-a oprit din cugetarea aceasta și s-a întrebat: „Oare ce se petrece cu mine? Cineva vrea să-mi dea o lecție pe care nu o înțeleg. Să fie și acesta doar un vis ca și cel de mai înainte? Dar un vis nu prea se continuă de unde s-a întrerupt”, și-a mai zis el în sinea lui.

Răspuns concret nu și-a dat pe loc, fiindcă era materialist convins, dar îndoiala sfântă și-a făcut loc în inima lui. Încet, încet, cu pași mici și nesiguri, Ghenadie a început să creadă, până când a devenit un creștin autentic.

(Adaptare după o pildă din volumul Culegere de minuni mărturisitoare, Maria Bâgiu Marino, Fundația Ortodox-Culturală „Maica Sfântă”, Brașov, 2010)