Meditația zilei: Ironia Judecăţii

Întotdeauna în istorie, conştiinţa propriului sfârşit şi a judecăţii faptelor după moarte i-a adus omului căzut tulburare şi zbucium interior. Oricât de ignorant ar fi fost cineva sau, dimpotrivă, cu capacităţi intelectuale deosebite, ideea morţii l-a speriat pe om, care şi-a creat mintal propriile scenarii în ceea ce priveşte înfăţişarea sufletului la judecata divină, fără ca acest lucru să îl întoarcă prin pocăinţă spre Dumnezeu.

Omul antic şi omul evului mediu, neputincioşi în faţa cataclismelor naturale (cutremure, inundaţii, incendii etc.), le considera pe acestea mijloace divine de judecată, încă de aici, de pe pământ. De altfel, practica procesuală a ordaliilor, de stabilire a dreptăţii sau a vinovăţiei părţilor în litigiu, prin diferite încercări (a focului, a apei clocotite, a fierului încins etc.) care trebuiau să probeze nevinovăţia sau vinovăţia celui acuzat, era considerată o judecată divină. Omul modern întruchipează scena judecăţii în acelaşi tipar. Literatura, arta şi cultura modernă reflectă acelaşi zbucium interior, marcat însă de o mai mare deznădejde, de convingerea iminentei epuizări a creaţiei, în care sfârşitul hărăzit de Dumnezeu nu poate veni decât ca o imensă surpriză, ca o criză şi un şoc pentru umanitate. Omul căzut, cel care nu a înţeles dintru început ironia Creatorului: "Iată Adam s-a făcut ca unul dintre Noi, cunoscând binele şi răul" (Facere 3, 22), a ajuns să se considere un rival "pe măsura lui Dumnezeu", pregătindu-se, prin evoluarea propriului intelect egoist şi ateu, pentru Marea Întâlnire. Apocalipticul este "revelare". Iar, dacă ne raportăm la "revelare", atunci, pentru a găsi taina sfârşitului şi a judecăţii, trebuie să ne întoarcem la Revelaţie. Venirea judecăţii lui Dumnezeu, reîntâlnirea faţă către faţă a lui Dumnezeu cu omul pe care l-a creat, dar nu în cadrul minunat al grădinii paradisului, ci al "paradisului" terestru transformat de om după propriile necesităţi, sunt înfăţişate de profetul Ioel (4, 9-12) sub haina retoricii pline de ironie: "Vestiţi acestea între neamuri: Pregătiţi (lit. Sfinţiţi) războiul! Treziţi pe viteji! Să se apropie şi să se suie toţi bărbaţii de război! Faceţi-vă din pluguri săbii şi din cosoare suliţe. Cel slab să zică: Eu sunt puternic! Veniţi în ajutor toate popoarele din jur şi adunaţi-vă! Acolo coboară Doamne pe vitejii Tăi! Popoarele se vor întâlni şi vor urca în Valea Jehoşafat. Căci acolo Eu voi sta să judec toate popoarele dimprejur". Este evident că Ioel reacţionează în fragmentul 4, 9-12 la textele Isaia 2, 2-4 şi Miheia 4, 1-4. Yahve nu mai cheamă neamurile păgâne în Sion pentru a le învăţa Legea, ci le cere să se pregătească pentru un conflict militar de mare anvergură împotriva poporului ales. Pacea eshatologică în care Israel îşi punea speranţa ca urmare a profeţiilor lui Isaia şi Miheia pare compromisă. În contradicţie cu mesajul pacifist al acestora, cuvintele profetice ale lui Ioel cer transformarea uneltelor de muncă în unelte de război. Acest război nu permite eschivarea: "Toţi bărbaţii buni de luptă să dea fuga şi să se apropie", "cel slab să zică: Eu sunt viteaz!" (v. 9). Slăbiciunea este încurajată: cel slab (hallash) este numit viteaz (gibbor), în contrast cu legea deuteronomică care interzicea participarea la luptă a celor fricoşi (cf. Deut. 20, 8, Jud. 7, 3). Scopul pregătirii de luptă nu este însă pedepsirea Sionului pentru păcatele sale, ci judecarea popoarelor păgâne în "valea lui Iehoshafat". Toponimicul Iehoshafat - se pare un excepţional joc de cuvinte al profetului, care se traduce "Domnul a judecat" - apare doar în Ioel. Sosite în grabă şi cu multă zarvă în "valea judecăţii", popoarele nu întâlnesc armata israelită, ci pe Yahve, prezent nu ca un conducător de oşti, ci ca Judecător şi Domn. Scena este întreruptă de cererea unei terţe persoane: "Acolo coboară Doamne pe vitejii Tăi!" (v. 11b). Ioel foloseşte aici verbul nahat "a coborî", "a descinde" (aşadar, o acţiune verticală) şi nu verbul halak "a merge". Prin urmare, este evident că invocarea nu se referă la o armată de oameni, ci la puterile cereşti. Tot de retorica textului ţine şi prezentarea popoarelor asemenea unui câmp care aşteaptă secerişul, spre deosebire de textul lui Isaia, care cerea popoarelor transformarea armelor în unelte agricole. Faptul că duşmanii sunt nimiciţi cu propriile arme (v. 13) arată că încurajarea lor pentru pregătirea de luptă a fost un neîndoielnic discurs ironic. Mesajul lui Ioel este aşadar foarte clar: nebunia oamenilor fără judecată atrage după sine intervenţia după dreptate a lui Dumnezeu, singurul judecător al nostru. Metafora lui Dumnezeu ca judecător suprem al umanităţii apare întotdeauna în Scriptură în legătură cu criza omului şi a creaţiei. Noul Testament accentuează însă în paginile sale pronia plină de iubire a lui Dumnezeu faţă de umanitatea pe care a creat-o, semnificaţia sfârşitului omului, ca început al unei noi vieţi, şi dreptatea, pacea, liniştea sufletului celui credincios în faţa judecăţii lui Dumnezeu, firescul aşteptatei întâlniri cu El.