Memorialul Sighet la 20 de ani

S-au împlinit două decenii de când a luat fiinţă Memorialul Sighet, care alături de Muzeul Ţăranului Român reprezintă cea mai importantă realizare post-â89 a societăţii româneşti. Ceea ce la începutul lui 1990 părea ceva utopic şi irealizabil, prin grija unor oameni exemplari, a devenit realitate. Acum, Memorialul Sighet este un reper nu numai naţional, ci şi universal, cotat la acelaşi nivel cu Memorialul de la Auschwitz sau cu cel din Normandia, unde sunt celebrate victimele armatelor aliate în urma faimoasei debarcări din iunie 1944.

 

Ana Blandiana şi Romulus Rusan sunt personalităţile care şi-au dedicat 20 de ani din viaţă unui asemenea proiect. Ei, spus uşor patetic, nu au precupeţit nici un efort pentru a pune în practică o idee care plutea în minţile multora, dar care din comoditate nu voiau să se angajeze. Totul a început din clipa în care s-au adresat Consiliului Europei pentru a le spune ce au de gând să facă, adică primul memorial din lume dedicat victimelor comunismului. După aceea a început însă operaţia cea mai delicată, cea a strângerii de fonduri. Nimeni nu le-a vârât bani în buzunar. Memorialul s-a ridicat cu mari eforturi şi mari emoţii. A avut de înfruntat de-a lungul anilor obstacole mizerabile pe care a ştiut să le depăşească. Calomniile nu au încetat, dar până la urmă, odată finalizat, nimeni nu a mai avut nimic de zis. Este şi meritul lui Nicolae Noica, fost ministru al lucrărilor publice, care în perioada ministeriatului său a propus Parlamentului o lege, validată imediat de forul legislativ, prin care Sighetul devenea obiectiv de importanţă naţională, alături de complexul eminescian de la Ipoteşti şi cel brâncuşian de la Tg. Jiu. În felul acesta au putut să vină fonduri şi de la buget pentru întreţinerea memorialului şi pentru organizarea Şcolii de vară. Putem spune cu deplină îndreptăţire că Sighetul acum este un loc în care cultura are cel mai mare impact etic. Cine vizitează cele 50 de săli ale memorialului are ce învăţa şi în acelaşi timp poate să reflecteze în linişte asupra ideii de răscumpărare. Cei care au murit acolo sunt răsplătiţi de memoria noastră. Atâta vreme, cum spunea Ana Blandiana, cât nu s-a putut realiza un proces al comunismului intervine memoria pentru a îndeplini rolul justiţiei. 

 

Două spaţii din memorial atrag cel mai mult atenţia. Este vorba de ansamblul sculptural al lui Aurel Vlad, care domină curtea fostei închisori, şi de camera de reculegere sau de rugăciune, un loc luminos şi aproape ireal unde parcă se condensează şi se purifică suferinţele tuturor celor care au străbătut infernul. Celelalte spaţii sunt dedicate în primul rând documentării. Aflăm cine a pătimit şi a murit acolo. Industriaşi, ofiţeri, finanţişti, cărturari, politicieni, dar mai ales ţărani, toţi cei care au format la sfârşitul anilor â40 şi începutul anilor â50 elita Românei, de la opincă la vlădică, au ajuns la Sighet şi nu au mai gustat niciodată libertatea. Alături de Aiud, Râmnicu Sărat sau Jilava, penitenciarul din nordul ţării reprezintă cel mai cutremurător loc de osândire de pe harta Gulagului autohton. Anul acesta jubiliar a prilejuit diverse manifestări care se vor încheia în luna iulie, când istorici de diverse naţionalităţi, care de-a lungul timpului au conferenţiat la Sighet, vor vorbi din nou despre semnificaţia acestui loc. De Înălţare, pe 13 iunie, va fi „Ziua porţilor deschise“, când foşti deţinuţi şi familiile lor se vor întâlni la Sighet, unde va avea loc o slujbă impresionantă de pomenire. Tot atunci va fi inaugurat în Cimitirul Săracilor un monument înalt de 11 metri, numit „Scara vieţii“, în amintirea celor care au fost zvârliţi în groapa comună, dar ale căror oseminte înfrăţite strălucesc întru veşnicie. Vor avea loc de asemenea lansări de carte, în mare parte lucrări memorialistice.

 

Memorialul Sighet la 20 de ani este sădit adânc în inima noastră ca o floare sau ca o candelă pentru a lumina şi a înmiresma făptura blazată a românului contemporan. În măsura în care face aşa ceva, îi suntem recunoscători. (Dan Stanca)