Micul catehism: Argumente scripturistice pentru cinstirea sfinţilor (II)

Drepţii şi sfinţii, fiind în Împărăţia cerească, fac parte alături de îngeri, din Biserica triumfătoare. Între Biserica luptătoare de pe pământ, din care au făcut parte şi sfinţii, şi Biserica triumfătoare, a drepţilor, din ceruri, există o permanentă şi continuă legătură. Potrivit învăţăturii Bisericii Ortodoxe, există o legătură de iubire şi de rugăciune între credincioşi şi sfinţi. Creştinii se roagă împreună cu sfinţii şi Îl slăvesc pe Dumnezeu. Între credincioşi şi cei drepţi se stabileşte acea „comuniune a sfinţilor“ pe baza dragostei, a schimbului de rugăciuni, de bunuri duhovniceşti. Fericitul Augustin arată că „sufletele credincioşilor care au murit nu sunt despărţite de Biserică... ele sunt mădulare ale lui Hristos“, iar în Epistola către Evrei, Sf. Ap. Pavel le spune creştinilor: „V-aţi apropiat de muntele Sion şi de cetatea Dumnezeului celui viu, de Ierusalimul cel ceresc şi de zeci de mii de îngeri, în adunare sărbătorească, de Biserica celor întâi născuţi, care sunt scrişi în ceruri şi de Dumnezeu, Judecătorul tuturor, şi de duhurile drepţilor celor desăvârşiţi“.

Ceea ce îi caracterizează în mod special pe sfinţi este dragostea de Dumnezeu şi de oameni. Dragostea de oameni şi preocuparea sfinţilor de a apropia pe cât mai mulţi de Dumnezeu nu încetează nici după mutarea lor la Domnul. Fiind mai aproape de Hristos, dragostea lor faţă de creştini se intensifică. Sfinţii s-au rugat pentru creştini chiar din timpul vieţii. Sf. Ap. Pavel a scris filipenilor: „Mulţumesc Dumnezeului meu, ori de câte ori îmi amintesc de voi, căci totdeauna, în toate rugăciunile mele, mă rog pentru voi toţi, cu bucurie“. Ei s-au rugat în timpul vieţii, dar nu au încetat rugăciunile după momentul mutării la Domnul. Sfinţii nu sunt omniprezenţi şi nu cunosc toate, asemenea lui Dumnezeu, însă, având daruri deosebite, aud, prin puterea lui Dumnezeu, rugăciunile adresate lor (II Tesaloniceni 1, 10-11).