Micul catehism: Bogăţia în sine nu este ceva rău, după cum nici sărăcia nu este o virtute

Unii creştini, încercând să înţelegă cuvintele Mântuitorului: „mai lesne este să treacă cămila prin urechile acului, decât să intre un bogat în împărăţia lui Dumnezeu“, au ajuns la concluzia că bogăţia este o piedică celor care doresc să ajungă în Împărăţia cerurilor. Este bogăţia rea, în sine? Condamnă Sf. Evanghelie bogăţia?

Potrivit Sf. Evangheii după Luca, Mântuitorul a zis că „vrednic este lucrătorul de plata sa“. Plecând de la această afirmaţie, putem concluziona că bunăstarea materială nu poate fi condamnată, dacă a fost dobândită prin muncă cinstită. Astfel, bogăţia în sine nu este ceva rău, după cum nici sărăcia nu este o virtute. Totuşi, trebuie subliniat că, în general, bogăţia este însoţită de o mare primejdie. Există riscul ca bogăţia să-l facă pe om prea mult ataşat de bunurile pământeşti, transformându-l într-o persoană lacomă, zgârcită şi mândră. Mândria îl orbeşte pe om şi-l face insensibil la suferinţele şi lipsurile semenului. De altfel, Mântuitorul a afirmat că este greu ca un bogat să intre în Împărăţia lui Dumnezeu, nu pentru că era bogat, ci pentru că, fiind ataşat de averile deţinute, nu a putut renunţa la ele pentru a urma Domnului. De aceea, nici Sfinţii Părinţi nu au criticat atât bogăţia, cât lipsa de milostenie a bogaţilor. Iată ce învăţa Sf. Ioan Gură de Aur: „Bogăţiile nu sunt oprite, dacă cineva se foloseşte de ele numai pentru trebuinţă. Căci, după cum am spus, altădată, că vinul nu este un rău, ci beţia, tot astfel putem zice că bogăţia nu este un rău, ci lăcomia şi avariţia. Să nu confundăm pe bogat cu avar. Avarul nu este bogat: avarului îi lipsesc multe; ori, fiind lipsit de multe, el nu poate fi bogat niciodată“. Astfel, bogăţia devine un mijloc pentru arătarea dragostei faţă de aproapele aflat în suferinţă şi pentru lucrări de folos comunităţii creştine.