Micul catehism: Ce înseamnă adorarea lui Dumnezeu?

În sufletul omului există sădită o tendinţă firească de a cinsti pe cei care sunt superiori în vârstă, cultură, putere, de a mulţumi celor care i-au făcut bine şi cărora le datorează recunoştinţă. Dacă această înclinare firească se manifestă în mod natural faţă de aproapele său, mai mult decât atât, omul are conştiinţa majestăţii, atotputerniciei, şi a infinitei superiorităţi şi perfecţiuni a lui Dumnezeu, Căruia Îi aduce cinstirea supremă (adorarea).

Cuvântul „cult“ este de origine latinească şi derivă de la forma de supin (cultum) a verbului „colo-ere“, care înseamnă: a cultiva, a îngriji, a respecta, a adora. Astfel, prin cultul creştin înţelegem orice formă sau act religios menit să pună pe om în legătură cu Dumnezeu, exprimând, pe de o parte, cinstirea sau respectul faţă de Dumnezeu, iar pe de alta, mijlocind sfinţirea omului sau împărtăşirea harului dumnezeiesc. Dacă această atitudine de respect şi cinstire se manifestă doar în suflet, manifestându-se prin forme lăuntrice (precum pietatea, virtuţile morale şi meditaţie religioasă), atunci se numeşte cult intern sau subiectiv. Însă, acest stadiu al manifestării doar lăuntrice a sentimentelor religioase este unul de început şi incomplet, deoarece orice idee şi sentiment religios presupune în mod firesc şi o exteriorizare. Această manifestare prin forme vizibile a sentimentelor religioase (acte religioase, rituri) este numită cult extern. Structura organică a fiinţei omeneşti presupune atât existenţa unor sentimente religioase în sufletul fiecărui om, cât şi manifestarea în exterior a acestor sentimente; adică, vorbim de un cult complet de cinstire şi de adorare a lui Dumnezeu atunci când sentimentul religios (evlavie, pietate, simţire religioasă) este exprimat în forme externe (acte de cult, rituri religioase).