Micul catehism: Cum a evoluat cultul Sfintei Cruci

Folosirea cotidiană a semnului Sfintei Cruci şi veneraţia unanimă de care se bucură el după secolele III-IV, este menţionată în operele lor de către numeroşi Sfinţi Părinţi şi scriitori bisericeşti ca: Clement Alexandrinul, Sfântul Ciprian, Origen, Sfântul Ioan Gură de Aur, Asterie al Amasiei, Teodoret, Fericitul Augustin şi alţii.

Începând cu secolul al IV-lea, datorită cinstirii care i se acorda de către creştini, Sfânta Cruce pătrunde în cultul oficial al Bisericii. Două evenimente istorice au avut un rol important în această evoluţie: apariţia pe cer, în anul 312, a semnului Crucii, prin care împăratul Constantin cel Mare câştigă lupta împotriva lui Maxenţiu, iar al doilea eveniment a fost dezgroparea Crucii originale pe care a fost răstignit Domnul Hristos. Despre apariţia pe cer a semnului Crucii ne oferă informaţii istoricul Eusebiu de Cezareea, în lucrarea „Viaţa lui Constantin“. În urma acestui fapt minunat, împăratul Constantin cel Mare şi succesorii săi au desfiinţat pedeapsa răstignirii pe Cruce, semnul Crucii este reprezentat pe steagurile şi scuturile ostaşilor, pe diadema şi sceptrul împăraţilor, pe monede şi acte oficiale. Împăraţii Teodosie şi Valentinian interzic prin edicte severe sculptarea, pictarea sau gravarea Crucii în locuri necuviincioase sau în care ar risca să fie profanată prin călcarea cu picioarele. Acelaşi lucru este hotărât şi de Sinodul al VI-lea Ecumenic (680-681) şi întărit la noi de Pravila Bisericească: „Crucea cea făcătoare de viaţă… trebuie s-o cinstim cum se cade. De aceea, dându-i cinstire cu mintea, cu cuvântul şi cu simţirile, hotărâm ca să se şteargă cu totul formele Crucii care se fac pe pardoseală, ca nu cumva, călcând peste ele, să se batjocorească semnul izbăvirii noastre. De acum, încolo, cei ce vor mai face chipul Crucii pe pardosele, să se afurisească“.