Micul catehism: Cum se cuvine a fi înţeleasă nădejdea creştină

Nădejdea creştină, a doua virtute teologică, izvorăşte din credinţa în tot ce ne-a făgăduit Dumnezeu. Credinţa ne garantează că Dumnezeu este puternic, bun şi Îşi respectă toate promisiunile făcute; şi avem nădejde că, prin harul Său şi prin jertfa Mântuitorului, vom primi de la El bunătăţile făgăduite.

Păcat împotriva nădejdii creştine, considerat şi păcat împotriva Duhului Sfânt, este înţelegerea greşită a bunătăţii lui Dumnezeu. De acest păcat se face vinovat cel ce păcătuieşte neîncetat şi consideră că Dumnezeu, fiind atotbun, îl va ierta; de asemenea, şi cel ce socoteşte că se va putea mântui doar prin credinţa lipsită de fapte bune. În acest sens, Sf. Ap. Iacob ne învaţă: „Căci precum trupul fără suflet mort este, astfel şi credinţa fără de fapte, moartă este“. Păcătuiesc împotriva nădejdii şi cei care nu au încredere în mila şi bunătatea lui Dumnezeu. Aceşti oameni consideră că păcatele făcute de ei sunt atât de mari, încât nu vor mai putea găsi iertare la Dumnezeu, chiar dacă s-ar pocăi. De aceea, ei nu mai încearcă să se îndrepte, ci păcătuiesc mereu. Sf. Ioan Gură de Aur semnalează că „diavolul ne strecoară în suflet gând de deznădejde, ca să ne taie nădejdea ce o avem în Dumnezeu, ancora cea tare, temeiul vieţii noastre, călăuza căii ce duce la cer, mântuirea sufletelor pierdute. Că prin nădejde ne-am mântuit (Rom 8, 24), spune Apostolul Pavel. Da, nădejdea, ca un lanţ agăţat de ceruri, ne ţine sufletele noastre, ne trage, încetul cu încetul, la înălţimea aceea, dacă ne ţinem strâns de ea, şi ne ridicăm deasupra viforului răutăţilor din viaţă. Dar dacă dăm drumul acestei sfinte ancore, cădem îndată şi ne înecăm, ajungem în adâncuri de păcate“.