Micul catehism: Înţelesuri ale cuvântului moarte în Sfânta Scriptură

În toate cărţile Sfintei Scripturi, începând de la Facere şi până la Apocalipsă, întâlnim învăţătura potrivit căreia omul, ostenindu-se continuu pentru dobândirea sfinţeniei, trece prin moarte la viaţa cea veşnică.

În Vechiul Testament moartea este prezentată drept o trecere „dincolo“ la părinţi, moşi şi strămoşi, unde sufletul, despărţit de trup, are o viaţă reală. În cartea Facerea aflăm despre patriarhul Avraam că „a fost adăugat la poporul său“, expresie ce reprezintă un argument pentru credinţa în viaţa de dincolo. În Noul Testament cuvântul moarte are mai multe înţelesuri. Despre moartea trupească (fizică), naturală - despărţire a sufletului de trup - se vorbeşte în Evangheliile Apostolilor Ioan (11, 4) şi Luca: „Şi a murit săracul şi a fost dus de către îngeri în sânul lui Avraam. A murit şi bogatul şi a fost înmormântat“ (16, 22). Există o moarte a trupului, dar autorii sfinţi ne învaţă că există şi o moarte sufletească, ca urmare a trăirii în păcat, fără Dumnezeu. În Pilda fiului risipitor tatăl spune: „Căci acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat“. Nu este vorba despre o moarte trupească, ci despre viaţa păcătoasă pe care o dusese fiul cel risipitor în ţara îndepărtată, unde a trăit „în desfătări“. Prin Sfânta Taină a Botezului se trece prin o moarte sacramentală: fiecare creştin moare păcatului (se curăţă de păcatul strămoşesc şi de cele personale) şi se îmbracă în haina luminoasă a lui Hristos. Cea mai înspăimântătoare este moartea veşnică, care constă în condamnarea la suferinţa veşnică. Acest fel de moarte nu-i atinge pe cei credincioşi, căci, aşa cum ne încredinţează Domnul Hristos, „Cel ce crede (în El) viu va fi“. Însă, doar faptul că suntem botezaţi şi ne numim creştini nu ne scapă de moartea veşnică. Este necesar ca fiecare dintre noi să cunoaştem învăţăturile Domnului Hristos şi să le urmăm, să le împlinim.