Micul catehism: Lanţul patimilor

În cărţile despre viaţa duhovnicească, patimile sunt prezentate ca fiind în număr de opt, iar când slava deşartă este unită cu mândria, în număr de şapte. Acestea sunt: lăcomia pântecelui, curvia, iubirea de arginţi, mânia sau ura, întristarea, trândăvia, slava deşartă şi mândria. Se întâlnesc patimi ale trupului şi patimi ale sufletului, iar strânsa legătură dintre suflet şi trup face ca patimile trupeşti să se împletească cu cele sufleteşti sau să se condiţioneze reciproc. Părinţii duhovniceşti consideră că la persoanele tinere lăcomia pântecelui le produce pe celelalte; această patimă pune în mişcare pofta curviei şi acestea amândouă au nevoie de bani pentru a se satisface. Cel ce se vede lipsit de obiectele care satisfac aceste trei patimi se întristează, iar dacă vrea cineva să i le răpească sau să ia una dintre ele, se mânie. Iată ce ne spune Evagrie monahul: „Este cu neputinţă să cadă cineva în mâinile duhului curviei, dacă n-a fost doborât întâi de lăcomia pântecelui. Nu poate tulbura mânia pe cel ce nu luptă pentru mâncăruri, avuţii sau slavă. Şi este cu neputinţă să scape de duhul întristării cel ce nu s-a lepădat de toate acestea“.

La persoanele mai în vârstă, se întâlneşte în special patima mândriei. Slava deşartă şi mândria pot fi şi ele un efect al lăcomiei şi al avuţiei. Dar se poate întâmpla şi invers: din iubirea de slavă şi din mândrie, omul doreşte să se îmbogăţească pentru a privi „de sus“ pe ceilalţi şi pentru a obţine laudele oamenilor. Există un îndoit circuit, care duce de la lăcomia pântecelui la toate patimile, inclusiv cele sufleteşti, şi de la mândrie la aproape toate patimile, inclusiv la unele trupeşti; cea dintâi patimă este lăcomia pântecelui, iar „mândria este primul pui al diavolului“, ne spune Evagrie monahul. Aceste două patimi (lăcomia pântecelui şi mândria) izvorăsc din iubirea egoistă, după cum ne spune Sf. Maxim Mărturisitorul: „E clar că cine posedă egoismul, posedă toate patimile“.