Micul catehism: Martirii - primii creştini declaraţi sfinţi

Potrivit Dreptului bisericesc ortodox, prin canonizare se înţelege actul prin care Biserica recunoaşte, declară şi aşază în rândul sfinţilor pe creştinii adormiţi întru Domnul, care au strălucit prin credinţă, prin trăire cât mai desăvârşită, prin fapte prin care s-au făcut plăcuţi lui Dumnezeu.

În limba română, termenul „sfânt“ a fost preluat din limba slavă „sfiat“ cu derivatele sale „sfiatoi“, „sfiasenai“, care înseamnă „luminat“, „deosebit“, „sfinţit“. Sfinţenia este atributul prin excelenţă al lui Dumnezeu, iar oamenii se pot împărtăşi de sfinţenia lui Dumnezeu în măsura în care se sfinţesc şi ei, în măsura în care Hristos ia chip în ei. Din a doua jumătate a secolului I şi până la sfârşitul secolului al IV-lea s-au făcut martirologii care cuprindeau nevoinţele, procesul şi sfârşitul martiric al celor care se opuneau atât păgânilor şi practicilor lor, cât şi celor care îi îndemnau să renunţe la mărturisirea lui Hristos pentru interese lumeşti şi alte favoruri. În secolele II-III circulau martirologii şi calendare locale care cuprindeau viaţa şi mărturisirile celor pe care Biserica îi recunoştea ca fiind „casnici ai lui Dumnezeu“, „prieteni ai Mirelui“, martiriul fiind considerat ca exprimarea maximă a credinţei, slujirii şi a iubirii până la jertfă, adică a dragostei desăvârşite. De aceea, martirii erau veneraţi ca cei mai apropiaţi prieteni ai lui Dumnezeu şi ca cei mai puternici mijlocitori pentru creştini. Cultul lor era săvârşit de către creştini la data martiriului, prin procesiuni şi rugăciuni, fie în locul unde aceştia şi-au găsit sfârşitul, fie la mormântul lor. Acest obicei se practica în Biserica din Smirna pentru Sfântul Policarp, martirizat la anul 155, în cea din Antiohia pentru Sfântul Ignatie Teoforul (107), în Roma pentru Sfinţii Perpetua şi Felicitas (203), în Biserica din Africa pentru Sfântul Ciprian de Cartagina (257), în Axiopolis pentru Sfântul Mucenic Dasius (304), în Durostorum pentru Sfântul Mucenic Emilian (362) etc.