Micul catehism: Moartea Domnului a fost reală

Momentele care au urmat răstignirii Domnului au fost enumerate cu precizie în Simbolul credinţei de către Părinţii Bisericii. La fiecare Sfintă Liturghie, şi nu numai, credincioşii zic că Domnul a fost răstignit, a pătimit şi a fost îngropat. Prin aceste cuvinte se arată că Mântuitorul a murit cu adevărat: trupul Lui a fost părăsit de suflet şi a fost aşezat ca orice trup mort în mormânt.

Moartea Domnului a fost reală, adevăr important şi pentru a demonstra că Hristos a înviat din morţi. Mormântul gol a reprezentat o dovadă a învierii. Dacă Hristos ar fi fost luat de pe Cruce de ucenici şi ascuns, nu s-ar mai fi putut aduce mormântul gol ca o dovadă pentru învierea lui Iisus Hristos. Dar mormântul Lui a fost public, a fost păzit de slujitorii iudeilor care se temeau să nu-L fure ucenicii şi apoi să spună că a înviat. Mergând la Pilat, arhiereii şi fariseii i-au zis: „Porunceşte ca mormântul să fie păzit până a treia zi, ca nu cumva ucenicii Lui să vină şi să-L fure şi să spună poporului: S-a sculat din morţi. Şi va fi rătăcirea de pe urmă mai rea decât cea dintâi“. După cum găsim şi în Sfânta Evanghelie după Matei, mormântul „a fost întărit cu strajă“ şi a fost pecetluită piatra de la intrarea în mormânt. Sf. Ioan Damaschin ne învaţă: „Chiar dacă a murit ca om, şi chiar dacă sfântul Lui suflet s-a despărţit de trupul Lui preacurat, totuşi dumnezeirea nu s-a despărţit de cele două, adică de suflet şi de trup. Numai pentru că trupul a rămas unit cu dumnezeirea în mormânt n-a început a se strica şi numai pentru că sufletul a rămas cu dumnezeirea în iad a zdrobit puterea iadului şi a eliberat pe drepţii de acolo. De aceea numeşte Sf. Ioan Damaschin sufletul Domnului care merge la iad „sufletul îndumnezeit“.