Micul catehism: Plânsul pentru păcatele săvârşite aduce mângâierea divină

Fericirea a doua ne asigură că „cei ce plâng aceia se vor mângâia“ (Matei 5, 4). Însă nu orice plâns aduce mângâiere, pentru că importantă este cauza din care porneşte plânsul. Astfel, este o mare deosebire între plânsul celui căruia îi pare rău pentru vreun păcat săvârşit şi plânsul unui hoţ, de necaz că nu i-a reuşit o încercare de furt sau pentru că a fost prins şi pedepsit. În această fericire Domnul Hristos nu S-a referit la cei care plâng din diverse motive, ci la cei care plâng pentru păcatele lor. De aceea, din această fericire nu trebuie să înţelegem că toţi cei ce plâng ar putea dobândi mângâierea. Mântuitorul fericeşte nu numai pe cei ce-şi plâng păcatele proprii, dar şi pe cei care-şi frâng inima şi plâng pentru păcatele semenilor lor, rugând pe Dumnezeu să le dea căinţă, adică pe cei rătăciţi să-i întoarcă la calea cea dreaptă, iar pe cei ce trăiesc fără rânduială să-i facă să-şi îndrepte viaţa. Însuşi Domnul S-a întristat şi a plâns pentru păcatele celor care locuiau în Ierusalim, Horazin, Betsaida şi Capernaum şi care nu voiau să se pocăiască. Mântuitorul fericeşte pe cei întristaţi după Dumnezeu şi nu vorbeşte de cei întristaţi puţin, ci de cei care plâng. Plânsul determinat de alte cauze nu este recomandat de Sf. Ap. Pavel: „Întristarea după lucrurile lumii aduce moarte, dar întristarea după Dumnezeu lucrează pocăinţă spre mântuire“. Făgăduinţa mângâierii este unită cu îndemnul de a plânge, pentru ca întristarea pentru păcate să nu ducă la deznădejde. În spiritualitatea ortodoxă se vorbeşte şi despre darul lacrimilor aducătoare de bucurie, pe care îl au în special sfinţii. Celor ce plâng din aceste pricini binecuvântate, Mântuitorul le-a promis mângâierea harică, adică, pentru viaţa de acum, iertarea greşelilor, scăparea de chinuri şi de păcate, iar pentru viaţa viitoare, împărăţia cerurilor, adică bucuria veşnică alături de Dumnezeu şi de sfinţii Săi.