Micul catehism: Pocăinţa - condiţie a iertării păcatelor

Pocăinţa, părerea de rău pentru faptele rele făcute, i-a fost necesară omului încă din rai. Dumnezeu l-ar fi iertat pe omul păcătos dacă şi-ar fi recunoscut păcatul cu adevărată căinţă. După ce Adam a păcătuit, Dumnezeu a zis: „Adame, unde eşti?“. Dumnezeu l-a chemat pe Adam, nu pentru că n-ar fi ştiut unde este, ci pentru că ar fi dorit de la el să recunoască că a păcătuit şi să îşi exprime părerea de rău. Însă, după cum ştim, Adam nu s-a căit, ci, mai mult, a plasat responsabilitatea căderii în păcatul neascultării pe seama Evei. Sfânta Scriptură prezintă un alt caz - cel al uciderii lui Abel de către fratele său, Cain. Şi în această situaţie, Dumnezeu a întrebat: „Unde este fratele tău, Abel?“. Ştia Dumnezeu că Abel era ucis de fratele său şi l-a întrebat cu acelaşi scop, acela al recunoaşterii păcatului. Cain a răspuns cu minciună şi obrăznicie: „Nu ştiu. Au doară sunt eu păzitorul fratelui meu?“.

Pocăinţa este întâlnită şi în Legea Veche. Astfel, în cartea Numeri găsim reglementarea: „Dacă un bărbat sau o femeie va face vreun păcat faţă de un om, şi prin aceasta va păcătui împotriva Domnului, va fi vinovat sufletul acela“. Profeţii Vechiului Testament, asemenea unor trâmbiţe dumnezeieşti, îi îndemnau pe evrei la pocăinţă. „De aceea, vă voi judeca pe voi din casa lui Israel, pe fiecare după căile sale, zice Domnul Dumnezeu; pocăiţi-vă şi vă întoarceţi de la toate nelegiuirile voastre, ca necredinţa să nu vă fie piedică. Lepădaţi de la voi toate păcatele voastre cu care aţi greşit şi vă faceţi o inimă nouă şi un duh nou. De ce să muriţi voi, casa lui Israel? Căci Eu nu voiesc moartea păcătosului, zice Domnul Dumnezeu, întoarceţi-vă deci şi trăiţi!“. Aceste cuvinte, transmise prin proorocul Iezechiel, sunt un îndemn la pocăinţă, ca mijloc de împăcare cu Dumnezeu. Părerea de rău pentru păcatele săvârşite a fost necesară în perioada Vechiului Testament, iar pentru creştin-ortodocşi, chiar dacă nu se numesc „pocăiţi“, este o stare permanentă, căci nimeni nu poate spune că este „fără de păcat“. Însă, această stare permanentă de căinţă se intensifică înaintea momentului mărturisirii păcatelor, devenind o condiţie a iertării primite de la Dumnezeu, prin preotul duhovnic.