Micul catehism: Prin ce se deosebeşte cultul personal de cel public

Sentimentele religioase şi exteriorizările acestora sunt într-o strânsă legătură. Trăirile spirituale (cult intern), lipsite de orice manifestare în exterior, pot fi nocive pentru viaţa religioasă, luând forme denaturate, precum misticismul exagerat, fanatismul religios sau pietismul. Pe de altă parte, un cult extern, redus doar la manifestări exterioare şi lipsit de suportul sentimentelor religioase, conduce la ritualism, formalism, bigotism sau alte forme pseudoreligiose, care sunt îndeplinite în mod mecanic, în virtutea tradiţiei, a deprinderii sau a ignoranţei religioase. Toate aceste forme denaturate sunt consecinţe ale lipsei echilibrului dintre cultul intern şi cel extern, fiind străine de cultul ortodox autentic.

Ţinând cont de persoanele care îl practică, cultul mai poate fi individual (particular sau personal) şi public (social sau colectiv). Cultul individual este cel practicat de fiecare credincios, în mod independent de comunitatea religioasă din care face parte. Cultul public este caracteristic unei comunităţi de persoane caracterizate prin identitatea dogmei sau doctrinei religioase (învăţătura despre Dumnezeu şi despre raportul credinciosului cu El) şi prin aceea a formelor de cult. Cultul public este cultul oficial al Bisericii şi are un caracter colectiv, fiind determinat de anumite reguli sau norme generale şi obligatorii pentru întreaga comunitate creştină. Cultul public al Bisericii Ortodoxe se realizează prin mijlocirea clerului, adică a persoanelor consacrate şi învestite cu dreptul şi puterea harică de a îndeplini acest oficiu. Un creştin se poate ruga oricând, în orice moment şi oriunde, căci rugăciunea particulară nu este legată de anumite locuri sau lăcaşuri. Cultul divin public (rugăciunea oficială a Bisericii), care se face pentru întreaga comunitate creştină, se săvârşeşte în anumite zile şi ore (fixe şi obligatorii pentru toţi credincioşii). Rugăciunea colectivă se oficiază de obicei în biserici şi după un anumit tipic, adică după rânduieli, forme şi formule verbale fixe şi stabile, formulate de Biserică şi cuprinse în cărţile ei de cult. Aceste rânduieli sunt respectate de toţi slujitorii bisericeşti şi de către toţi credincioşii.