Micul catehism: Responsabilităţile creştinului faţă de sine însuşi

Relaţiile cu aproapele său, cu societatea căreia îi aparţine şi cu mediul natural în care trăieşte sunt influenţate şi de îndeplinirea responsabilităţilor pe care creştinul le are faţă de sine.

Responsabilităţile creştinului către sine sunt de două feluri: unele se referă la întreaga sa fiinţă, iar altele privesc sufletul şi trupul. Datoriile către întreaga sa fiinţă se cuprind în trei virtuţi: cinsirea de sine, dragostea de sine şi smerenia. Cinstirea de sine este virtutea prin care credinciosul recunoaşte şi preţuieşte cinstea şi vrednicia cu care Dumnezeu l-a înzestrat mai mult decât pe celelalte făpturi. Învăţătura creştină arată că omul este creat „după chipul lui Dumnezeu“; că este scăpat din robia păcatului prin jertfa Mântuitorului, că este „templu al Duhului Sfânt“ şi este chemat să ajungă la asemănarea cu Dumnezeu, după har. Psalmistul David spune despre om: „Micşoratu-l-ai pe dânsul cu puţin faţă de îngeri. Cu mărire şi cu cinste l-ai încununat pe el“. Aceste daruri şi vrednicia cu care l-a înzestrat Dumnezeu constituie pentru om un îndemn puternic de a se cinsti şi respecta pe sine. Cum se cuvine să înţelegem preţuirea de sine a creştinului? Cinstirea faţă de sine şi-o arată creştinul prin ferirea de fapte rele, care întunecă şi înjosesc chipul lui Dumnezeu din el; iar pe de altă parte, creştinul se preţuieşte pe sine prin săvârşirea faptelor bune, care îl conduc spre asemănarea cu Dumnezeu şi prin păstrarea cinstei sau a numelui celui bun. Cinstea, numele cel bun sau onoarea, este recunoaşterea de către ceilalţi semeni a vredniciei morale şi a muncii cuiva. Aceasta se dobândeşte prin efortul continuu a fi îndeplinite toate datoriile care se cuvin, prin purtarea cuviincioasă în toate împrejurările şi prin statornicia în bine. În Sfânta Scriptură se spune că „un nume bun este mai de preţ decât bogăţia“. Înţeleasă astfel, cinstirea de sine este un frâu împotriva păcatelor şi un îndemn către virtute.