Micul catehism: Se recomandă creştinilor să participe la Vecernie până la finalul ei

Slujba Vecerniei se încheie prin o serie de formule şi rugăciuni, care alternează între preot şi strană sau credincioşi. Fiind pe solee, cu faţa spre apus, preotul zice: „Înţelepciune!“. Prin perioada primară a Bisericii exista regula de a oferi credincioşilor binecuvântare înainte de a pleca din sfânta biserică. De aceea, credincioşii, prin intermediul strănii, răspund preotului prin cuvântul „Binecuvintează“. Preotul recunoaşte cu smerenie că binecuvântarea nu o dă el, fiind numai un instrument prin care se comunică binecuvântarea, ci „Cel ce este binecuvântat, Hristos, Dumnezeul nostru, totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor“. O astfel de mărturisire este o îndrumare pentru credincioşi, cărora li se indică la cine să-şi înalţe cugetele, în cererile lor. În consecinţă, strana se şi adresează din partea credincioşilor cu rugăciunea: „Întăreşte, Dumnezeule, sfânta şi dreapta credinţă a dreptmăritorilor creştini şi Sfântă Biserica Ta o păzeşte în veacul veacului“. În continuare, preotul subliniază că, pentru ca rugăciunile să fie ascultate, este de folos să fie cerute în ajutor mijlocirile Născătoarei de Dumnezeu, „pentru că mult poate rugăciunea Maicii spre îmblânzirea Stăpânului“. Înclinându-se spre icoana Maicii Domnului, solicită intervenţia ei prin rugăciunea: „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pre noi“. La rândul lor, credincoşii se alătură acestei rugăciuni a preotului cu imnul de laudă: „Ceea ce eşti mai cinstită decât heruvimii...“. Preotul se închină către icoana Mântuitorului, rostind doxologia: „Slavă Ţie, Hristoase, Dumnezeule, nădejdea noastră, slavă Ţie“, întorcându-se apoi, îndată, cu faţa spre credincioşi. Strana, exprimând laudele şi cererile acestuia prin doxologia mică („Slavă Tatălui, şi Fiului, şi Sfântului Duh...“ şi prin „Doamne miluieşte“, de trei ori), se adresează către preot cu formula: „Părinte, binecuvintează“. Preotul rosteşte apoi apolisul propriu-zis (învoire de a pleca), adică rugăciunea finală. Textul acestei rugăciuni conţine mai multe variante, corespunzătoare zilelor săptămânii şi subiectul marilor sărbători; în principiu, apolisul este o formulă prin care ne adresăm Mântuitorului, cerându-I să ne miluiască şi să ne mântuiască pentru rugăciunile Maicii Sale şi ale Sfinţilor, completând-o cu formula: „Pentru rugăciunile Sfinţilor Părinţilor noştri...“.

Potrivit vechii discipline bisericeşti (can. 9 şi 10 Apostolice şi can. 2 al Sinodului de la Antiohia), cei ce veneau la serviciul divin trebuiau să rămână până la sfârşitul lui, înlăturându-se astfel şi tulburarea atmosferei necesare rugăciunii. De aceea, Simion, arhiepiscopul Tesalonicului, ţine să sublinieze că „nimeni nu are voie ca, lăsând dumnezeieştile cântări, să plece fără binecuvântarea preotului. Drept aceea, precum acesta a început cântările, tot el face şi sfârşitul, când termină rugăciunile“.