Micul catehism: Sfinţii sunt cinstiţi în ziua plecării la Domnul

Termenul de sfânt provine din cuvântul slav „sfiat“, care înseamnă luminat, deosebit, sfinţit etc., sfinţenia fiind atributul prin excelenţă al lui Dumnezeu, în timp ce oamenii se pot împărtăşi de sfinţenia lui Dumnezeu, în măsura în care respectă poruncile divine şi sfaturile evanghelice.

Canonizarea sfinţilor, potrivit Dreptului canonic ortodox, este „actul prin care Biserica recunoaşte, declară şi aşează eroii dreptei credinţe adormiţi întru Domnul, în rândul sfinţilor, în canonul sau catalogul sfinţilor, pe care Biserica Ortodoxă îi venerează pe temeiul învăţăturii ei dogmatice“. În Biserica creştină a primele secole, canonizările se făceau de către fiecare Biserică locală, care era condusă de un episcop şi care avea libertate deplină în exercitarea cultului şi a celorlalte activităţi pastorale şi administrative. În această perioadă, cultul sfinţilor era în strânsă legătură cu cel al martirilor. Cataloagele sfinţilor erau întocmite ţinându-se seama de ziua morţi lor, a morţii martirice violente, a morţii în exil, în închisoare sau a morţii lor comune. Aceste zile erau notate alături de numele sfinţilor, astfel încât zilele calendarului, din zile obişnuite, au început a deveni zile ale sfinţilor. Cataloagele sfinţilor conţineau, pe lângă numele şi ziua morţii acestora, faptele, minunile şi suferinţele pe scurt, iar uneori, chiar unele învăţături ale sfinţilor. La început, erau trecuţi doar martirii pe aceste liste, de aceea s-au şi numit martirologii sau actele martirilor. Fiecare biserică avea martirologiul său în perioada persecuţiilor, iar comunităţile bisericeşti îşi comunicau reciproc listele sau cataloagele cu sfinţii lor, cu scopul de a se cunoaşte şi de a se generaliza cinstirea sfinţilor care apăruseră într-o parte sau alta a Bisericii. Martirologiile vor sta la baza întocmirii sinaxarelor şi a veţilor sfinţilor. Martirii erau cinstiţi ca cei mai apropiaţi prieteni ai lui Dumnezeu, iar creştinii săvârşeau, în ziua martiriului, procesiuni, rugăciuni, fie în locul unde aceştia şi-au găsit sfârşitul, fie la mormântul lor. Sf. Ciprian spunea clerului său: „Ziua aceea în care au murit, reţineţi-o, să o celebrăm prin comemorarea lor în memoria martiriului“.