Micul catehism: Vecernia ne aminteşte de perioada de început a istoriei mântuirii omului

Tâlcuirea slujbelor celor şapte Laude se face prin raportare la istoria mântuirii neamului omenesc. Fiecare dintre ele simbolizează una dintre perioadele importante ale iconomiei mântuirii. Din această perspectivă, Vecernia, prin rânduiala ei, ne aminteşte de epoca cea mai veche din istoria sfântă: perioada Vechiului Testament, când cunoaşterea lui Dumnezeu nu a fost deplină. Lumea avea cunoştinţe puţine despre Dumnezeu, reminiscenţe ale cunoaşterii pe care omul o dobândise în rai. Slujba Vecerniei începe cu binecuvântarea: „Binecuvântat este Dumnezeul nostru...“, pe care preotul slujitor o rosteşte din sfântul altar. Această binecuvântare ne descoperă că, în perioada de început a mântuirii, omul ştia despre Dumnezeu doar că El există şi este Unul singur. Această cunoaştere nedeplină a lui Dumnezeu este simbolizată şi prin faptul că, la începutul slujbei, se trage dvera, iar uşile împărăteşti rămân închise.

Preotul rosteşte binecuvântarea menţionată din altar, deoarece altarul bisericii semnifică cerul sau paradisul, iar preotul îi închipuie acum pe primii oameni, în timpul cât erau încă în rai, înainte de căderea lor în păcat. După rostirea binecuvântării de către preotul slujitor, cântăreţul rosteşte Psalmul CIII („Binecuvintează, suflete al meu, pe Domnul...“), care în Psaltire are ca titlu „Pentru facerea lumii“. Acest psalm ne vorbeşte despre creaţia lumii, despre frumuseţea şi minunăţiile aduse la fiinţă de Creator: „Cât s-au mărit lucrurile Tale, Doamne, toate cu înţelepciune le-ai făcut! Umplutu-s-a pământul de zidirea Ta“. Cuvintele acestui psalm evidenţiază providenţa sau purtarea de grijă a lui Dumnezeu faţă de creaţia Sa: „Dându-le Tu lor, vor aduna; deschizând Tu mâna Ta, toate se vor umple de bunătăţi. Dar întorcându-Ţi Tu faţa Ta, se vor tulbura; lua-vei duhul lor şi se vor sfârşi, şi în ţărână se vor întoarce“. Biserica l-a găsit potrivit pentru premărirea lui Dumnezeu-Creatorul la începutul unei noi zile liturgice, de aceea i se mai spune şi psalmul introductiv sau începător (al Vecerniei şi, totodată, al zilei). El a fost consacrat ca psalm specific al slujbei de seară, mai ales pentru că în versetele 20-21, care se repetă la sfârşitul psalmului, se vorbeşte şi de apusul soarelui: „Soarele şi-a cunoscut apusul său. Pus-ai întuneric şi s-a făcut noapte...“.