Milostenia şterge oceane de păcate

Predică la Duminica Înfricoşătoarei Judecăţi (a Lăsatului sec de carne) Matei 25, 31-46

Zis-a Domnul: Când va veni Fiul Omului întru slava Sa şi toţi sfinţii îngeri cu El, atunci va şedea pe tronul slavei Sale. Şi se vor aduna înaintea Lui toate neamurile şi-i va despărţi pe unii de alţii precum desparte păstorul oile de capre. Şi va pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a stânga. Atunci va zice Împăratul celor de-a dreapta Lui: Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi Împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii. Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine. Atunci, drepţii Îi vor răspunde, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând şi Te-am hrănit? Sau însetat şi Ţi-am dat să bei? Sau când Te-am văzut străin şi Te-am primit, sau gol şi Te-am îmbrăcat? Şi când Te-am văzut bolnav sau în temniţă şi am venit la Tine? Iar Împăratul, răspunzând, va zice către ei: Adevărat zic vouă: Întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei prea mici, Mie Mi-aţi făcut. Atunci va zice şi celor de-a stânga: Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este pregătit diavolului şi îngerilor lui. Căci flămând am fost şi nu Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi nu Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi nu M-aţi primit; gol, şi nu M-aţi îmbrăcat; bolnav şi în temniţă, şi nu M-aţi cercetat. Atunci vor răspunde şi ei, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând, sau însetat, sau străin, sau gol, sau bolnav, sau în temniţă şi nu Ţi-am slujit? El însă le va răspunde, zicând: Adevărat zic vouă: Întrucât nu aţi făcut unuia dintre aceşti prea mici, nici Mie nu Mi-aţi făcut. Şi vor merge aceştia la osândă veşnică, iar drepţii la viaţa veşnică.

Cea de-a treia dumi­ni­că din perioada Tri­odului, peri­oa­dă de pregătire pen­tru slăvitul praznic al În­vi­e­rii Domnului, ne propune spre a­dâncă meditaţie şi spre schim­ba­­re lăuntrică una dintre cele mai zguduitoare Evanghelii ca­re se citesc şi se tâlcuiesc în cursul anului bisericesc, numi­tă a „Înfricoşătoarei Judecăţi“.

După ce în prima duminică din această perioadă binecu­vân­­tată am fost conştientizaţi, prin pilda vameşului şi a fari­se­u­lui, pe de o parte asupra im­por­­tanţei rugăciunii în viaţa noas­tră duhovnicească, iar pe de altă parte, despre valoarea sme­reniei creştine, iar în cea de a doua duminică - a Fiului ri­si­pi­tor - am înţeles că pocăinţa sin­ceră şi curată este capabilă să deschidă uşile milostivirii ce­reşti şi ale Împărăţiei lui Dum­nezeu, Duminica Înfri­co­şă­­toarei Judecăţi continuă a­ceas­tă introducere în atmosfe­ra duhovnicească a celui mai im­portant post creştin - Postul Pa­truzecimii -, chemându-ne şi în­demnându-ne la o adâncă me­ditaţie, mai întâi asupra re­a­­lităţilor celor de pe urmă ale vie­ţii personale şi ale lumii, iar a­poi, aşa cum o face totdeauna cre­dinţa creştină, susţinându-ne în efortul de îndreptare şi de îm­bunătăţire morală, prin pre­zen­tarea şi îndemnul către fap­te­le bineplăcute lui Dumnezeu şi folositoare sufletelor noastre - în mod deosebit al milosteniei creştine.

Iar când va veni Fiul Omului...

Lectura acestei pericope e­va­­n­ghelice ne descoperă un text pro­­f­etic fundamental, ce descrie u­nele din evenimentele ce se vor pe­trece la sfârşitul vea­cu­­rilor, la pre­facerea lumii, la în­vierea mor­ţilor şi Judecata de Apoi.

Teologia ortodoxă distinge sfâr­şitul fiecărui om de sfâr­şi­tul lumii, precum şi judecata par­ticulară a fiecăruia de jude­ca­­ta obştească sau universală. Sfân­ta Evanghelie analizată se re­feră la realităţile generale „de pe urmă“, în mod deosebit la venirea întru slavă a Dom­nu­lui şi la judecata universală, în urma căreia vor fi despărţiţi cei răi de cei buni - oile de capre - şi fiecare îşi va lua răsplata veş­nică, pentru faptele bune şi os­tenelile sale, sau dimpotrivă, o­sânda pentru fărădelegile să­vâr­şite în viaţa sa vremelnică, în lumea aceasta trecătoare.

Credinţa ortodoxă, cu discer­nă­mântul ei caracteristic, nu a că­utat niciodată să sădească pa­nica şi spaima, teama şi an­goa­­­­sa în sufletul credincioşilor ei, atunci când a vorbit despre re­alităţile de pe urmă, ci a în­dem­­nat totdeauna la conşti­en­ti­­­za­re şi responsabilitate, în­vă­ţân­du-ne să ne trăim viaţa ca în­treg, şi fiecare clipă a ei ca un timp al ridicării din păcat şi al lup­tei împotriva acestuia, al po­căinţei şi al îndreptării, spre răs­­plata fericită a aşezării ce­lor de-a dreapta lui Dumnezeu, în Îm­părăţia şi viaţa cea veş­ni­că.

Sfârşitul lumii şi venirea Mân­tuitorului vor fi anticipate, po­trivit cuvintelor Sfintei Scrip­turi, de următoarele sem­ne: predicarea Evangheliei la toa­te popoarele (Matei 24, 14); con­vertirea poporului iudeu la creş­tinism (Matei 24, 10 şi 12); că­derea multora de la credinţă, a­măgiţi de proroci mincinoşi (Ma­tei 24, 4); înmulţirea răz­boa­ielor şi a veştilor despre răz­boa­ie (Matei 24, 67); mari ca­ta­s­tro­f­e naturale (Matei 24, 7 şi 29); venirea lui Enoh şi Ilie (A­po­calipsa 19, 1); apariţia lui An­tihrist (II Tesaloniceni 2, 3-11; I Ioan 2, 18), care va săvârşi îm­preună cu slujitorii săi min­ci­­noşi tot felul de semne ca să a­măgească pe oameni (Matei 24, 5 şi 11); arătarea pe cer a „sem­nului Fiului Omului“ (Ma­tei 24, 30), adică a crucii.

Împlinirea lor nu presupune de­rularea şi încheierea unuia şi ur­marea altuia, ci mai degrabă cu­mularea acestora astfel, în­cât în acele vremuri apocaliptice răul se va înmulţi, rătă­ci­rea va ajunge la apogeu, iar fă­ră­delegea la paroxism. Cu toa­te acestea, chiar dacă vor fi tot mai puţini, marginalizaţi şi mai pri­goniţi, chiar şi în astfel de vre­muri şi tocmai pentru a fi tu­turor pildă de rezistenţă în c­re­dinţă, vor mai exista creştini a­devăraţi care, profetic, vor a­ver­tiza asupra gravităţii căderii cvasigenerale şi vor întări în cre­dinţă şi nevoinţă pe cei care vor urma mai departe cuvântul ne­pieritor al Evangheliei.

Viaţa trebuie trăită responsabil

Clipa celei de-a Doua Veniri a Mântuitorului rămâne o tai­nă, încât orice încercare raţio­na­lă de calculare şi aflare a tim­pului sau a unei date preci­se la care se vor petrece toate a­ces­te lucruri este pură specu­la­ţie, pentru că momentul sfârşi­tu­­lui lumii este doar de Dum­nezeu cunoscut.

Cu toate acestea şi păstrând ca­racterul lor tainic, teologia creş­tină, pe baza cuvintelor scri­itorilor biblici şi a Sfinţilor Pă­rinţi, a enumerat anumite ca­uze ale acestui sfârşit. Părin­te­le profesor Stăniloae, într-o lu­crare de referinţă a teologiei ro­mâneşti din secolul trecut: „Iisus Hristos sau restaurarea o­mului“, considera că acesta po­a­te avea drept cauze fie re­gre­­sul moral al omenirii, care va conduce spre distrugerea ei de către ea însăşi, fie faptul că, mer­gând spre bine permanent, nu va mai putea fi nici măcar cu­getat, cu atât mai puţin îm­pli­nit un grad sau o treaptă no­uă de progres spiritual. Ob­ser­va­rea „mersului“ lumii de as­tăzi însă nu favorizează îm­­pli­ni­rea unei astfel de cauze. Pe un­deva, considera teologul ro­mân, cele două cauze se vor îm­pleti, în sensul că pe fondul u­nui regres moral şi spiritual vor exista „oameni ai lui Dum­nezeu“, persoane cu viaţă a­lea­să şi sfântă, care vor fi ade­vă­ra­te modele privind adevărul cre­dinţei şi posibilitatea practi­că­rii ei.

Totodată, Părinţii duhovni­ceşti ai credinţei noastre ne re­co­­mandă nu atât să ne preo­cu­păm de calcularea momentului sfâr­şitului lumii, cât mai ales de pregătirea, printr-o viaţă de vir­tute, a propriului sfârşit, ast­fel încât să fim chemaţi şi a­şe­zaţi de-a dreapta Tatălui Ce­resc şi a celor bineplăcuţi lui. Sau, cum ar spune aceiaşi Pă­rinţi cu viaţă sfântă ai Or­to­do­xiei, să ne purtăm faţă de trup şi faţă de lume ca şi cum am a­vea de trăit 1.000 de ani cu aju­t­o­rul lor, iar faţă de propria via­ţă şi faţă de timpul acesteia, să trăim ca şi cum am muri mâi­ne. Faţă de trup, se cuvine să nu trăim în excese, ci în cum­pătare şi cu discernământ, iar viaţa aceasta să o trăim res­pon­sabil, ca pe o pregătire pentru adevărata viaţă, cea veş­ni­că, capabili să dăm, în orice cli­pă, răspuns bun pentru darul pri­mit.

Chiar dacă Sfânta Scriptură men­ţionează aceste semne ale a­propierii sfârşitului lumii, cli­pa precisă a petrecerii acestui fapt rămâne o taină, precum ne măr­turiseşte Sfântul Apostol Pa­vel: „Iar ziua Domnului va ve­ni ca un fur, când cerurile vor pieri cu vuiet mare, stihiile, ar­zând, se vor desface, şi pământul şi lucrurile de pe el vor arde cu totul“ (II Petru 3, 3-4, 10).

Duminica a treia a Trio­du­lui, datorită Sfintei Evan­ghe­liei ce se citeşte, precum şi te­mei sale centrale, este numită a Înfricoşătoarei Judecăţi, dar, tot atât de potrivit, poate fi nu­mi­­tă Duminica şi Evanghelia mi­lei sau a milosteniei creştine, pen­tru că, după prezentarea câ­torva din tainele „zilelor de a­poi“, premergătoare sfârşitului lumii, ne sunt descrise şi că­i­le prin care putem îndrepta via­ţa noastră, dacă până acum am trăit-o într-un mod greşit, în înstrăinare şi izolare de Dum­nezeu şi de aproapele, iar da­că am cunoscut şi gustat deja din frumuseţile vieţii duhov­ni­ceşti creştine, o cale prin exce­len­­ţă de sporire în acestea - mi­lostenia.

Dacă prima parte a Evan­ghe­liei ne arată ce ne aşteaptă pe fiecare dintre noi, la sfâ­r­şi­tul vieţii şi al lumii, partea cen­tra­­lă a ei ne învaţă cum să ne tră­im viaţa prezentă, pentru a o câştiga pe cea viitoare. So­li­da­ritatea cu semenii, aici, în a­ceas­tă viaţă devine astfel ga­ran­ţia comuniunii cu Dum­nezeu dincolo, în viaţa veşnică.

Pentru credinţa creştină, nu e­xistă o virtute care să fi fost mai mult elogiată şi recoman­da­­tă decât milostenia. Expresie a iubirii de Dumnezeu, Cel Ca­re este prin Însăşi Fiinţa Sa Iz­vo­r­ul iubirii şi al milostivirii, dra­gostea de aproapele, concre­ti­zată în fapte de bunătate sau mi­lă trupească şi sufletească, con­stituie virtutea culminantă creş­tină, cale de împăcare a o­mu­lui cu Dumnezeu, de unire a ce­rului cu pământul şi de do­bân­dire a vieţii veşnice celei fe­ri­cite. Prin nici o altă virtute nu se aseamănă omul atât de mult Părintelui său Ceresc pre­cum o face prin milostenie şi nici o altă faptă bună nu îşi do­bân­deşte o aşa de înaltă răs­pla­tă din partea Lui precum iubi­rea semenilor, în mod deosebit a celor aflaţi în necaz şi su­fe­rin­ţă, în lipsuri materiale şi dureri tai­nice lăuntrice, uitaţi şi nea­ju­­toraţi, umiliţi şi prigoniţi, mar­ginalizaţi şi ignoraţi.

Dincolo ne va însoţi ceea ce am oferit altora, nu ceea ce am strâns pentru noi

Înalta noastră spiritualitate creş­tină a dezvoltat o învăţă­tu­ră fără de egal şi o lucrare în is­to­ria lumii privind lucrarea mi­nu­nată a milei creştine. Lumea şi tot ceea ce există bun în ea sunt opere ale iubirii infinite a lui Dumnezeu, care a culminat în crearea omului, fiinţa Sa cea mai dragă, căreia i-a dat, prin cre­aţie, vocaţia de a deveni, prin har şi lucrare, asemenea Si­eşi, desăvârşit. Iar tot ceea ce a zidit Creatorul în lume con­sti­­tuie adevărate daruri oferite o­mului, pentru a-şi îndeplini vo­caţia sa esenţială. Lucrurile şi bunurile pe care le do­bân­deş­te omul nu trebuie să îl închidă în­ sine, în autosuficienţă şi egoism, ci să devină mijloace de di­a­­log şi de înaltă vieţuire cu se­me­­nii săi, mulţi dintre ei mai lip­siţi şi neîncercaţi, nu din lip­sa darurilor, pe care Dumnezeu ni le oferă tuturor desăvârşit, ci datorită nedepistării şi inac­ti­­vării lor, lipsei de deschidere şi de conlucrare cu darurile Du­hu­lui Sfânt, pe care toţi le-am pri­mit, în calitate de creştin, în mod potenţial, dar real prin Tai­na Mirungerii.

Mai mult chiar, Sfinţii Pă­rinţi ne învaţă că milostenia es­te împrumut dat Cerului, bani sau bunuri plasate acolo unde ho­ţii, rugina sau moliile nu le pot fura sau distruge, şi că, în mo­mentul în care vom părăsi lu­mea aceasta materială, mer­gând către Dreapta Judecată, nu ne vor însoţi cele pe care le-am a­du­nat, ci acelea pe care le-am dat, nu ceea ce am strâns material, ci ceea ce am oferit.

Însă, mai presus de toate a­ces­te înalte consideraţii duho­v­ni­ceşti, teologia ortodoxă dez­vol­­tă o sublimă, dar în acelaşi timp şi extrem de practică şi ac­tu­­ală „Liturghie a fratelui“, în pre­lungirea „Tainei aproap­e­lui“. Astfel, în persoana fiecă­rui om aflat în lipsuri şi neca­zuri, în chipul celui sărac, flă­mând şi însetat, gol sau bolnav, ui­tat sau izolat, suntem che­maţi să Îl descoperim pe Însuşi Hris­tos, Care, sub chipul aces­to­­ra, probează şi vrea să răs­plă­­­tească dragostea şi credinţa, spre aşezarea noastră în partea ce­lor de-a dreapta, din Îm­pă­ră­ţia Iubirii Sale neapuse.

Mulţi dintre Părinţii Biseri­cii, consideraţi adevăraţi „am­ba­­sadori ai săracilor“, au dat ex­presie acestei înalte învăţă­turi de credinţă, înfiinţând a­şe­ză­minte de asistenţă materială şi spirituală a semenilor aflaţi în suferinţă, aşa cum a fost ce­le­­bra „Vasiliadă“, pe care Sfân­tul Vasile cel Mare a organizat-o în Cezareea Capadociei din vea­cul al IV-lea, spre alinarea se­menilor, precum şi neîntre­rup­­ta lucrare filan­tropică a Bi­se­ricii creştine de-a lungul vremurilor.

Expresie a iubirii de Dum­nezeu şi de semeni, milostenia creş­tină nu ne goleşte buzu­na­re­le, ci ne umple sufletele, căci fap­tele milei trupeşti şi sufle­teş­ti, pe lângă aceea că oferă a­ju­tor celor în nevoie, ne este no­uă de folos, pentru că milostenia şterge oceane de păcate.

Mai mult decât oricând, în­tr-o lume tot mai zbuciumată şi în vremuri tot mai frământate, în care fragila fiinţă umană îşi a­flă tot mai greu liniştea şi pa­cea lăuntrică, în vremuri în ca­re se răceşte tot mai mult dra­gos­tea dintre oameni şi comu­ni­u­nea, în favoarea individu­a­lis­­mului şi a egoismului, fap­te­le milei trupeşti se cer prelun­gi­­te în fapte de înaltă nobleţe şi ge­nerozitate sufletească la a­dre­sa semenilor noştri. Uneori, mai mult decât lipsa celor ma­te­­riale este mai greu de suportat lipsa dragostei şi indife­ren­ţa celor din jur, uneori chiar a­pro­piaţi. În vremuri în care fie­ca­re se retrage şi se izolează în sin­gurătatea sa, mai mult de­cât un colţ de pâine este nevoie şi preţuieşte un cuvânt bun, un cu­vânt de alinare şi de mân­gâ­ie­re. Rostit cu dragoste şi se­n­si­bi­­litate, într-un moment de lip­să materială şi spirituală din via­ţa cuiva, el este capabil să în­vie sufleteşte şi să hră­neas­că. Să dea celui aflat la un ca­păt de drum, un nou sens şi pu­te­rea de a o lua de la început, cu nădejde în ajutorul lui Dum­nezeu şi cu sprijinul celorlalţi.

În mod similar, fapta bună să­­vârşită pentru aproapele nos­­tru se întoarce şi asupra ce­­lui care o săvârşeşte, um­plân­­du-i sufletul de bucurie şi a­­du­cân­du-i răsplată din par­tea Ta­tă­lui Ceresc, Izvorul de la care vi­ne „toată darea cea bu­nă şi tot darul desăvârşit“. Um­ple su­fletul cu bucuria de a face bu­curie, de a săvârşi tot mai mul­te şi tot mai înalte fap­te de bu­nătate şi de mân­gâ­ierea şi bi­necuvântarea pe ca­re o revar­să în sufletul celui mi­lostiv Dum­nezeu.

Criteriile Judecăţii de Apoi - criterii de teologie socială?

Mai mult decât oricând, în­tr-o lume a discrepanţelor între bo­gaţi şi săraci, dar şi între „bo­ga­ţii săraci“ şi „săracii bogaţi“, E­vanghelia Înfricoşătoarei Ju­de­­căţi ne cheamă să conştienti­zăm faptul că tot ceea ce am pri­mit bun şi înalt în viaţa noas­tră nu este doar rodul os­te­­nelilor personale, ci mai ales da­ruri ale milostivirii cereşti, şi pre­cum Dumnezeu ne-a arătat a­tât de multă bunătate, şi noi sun­tem datori să prelungim actul iubirii sale, în fapte de bu­nă­tate şi generozitate faţă de se­menii noştri, într-un real „cir­cuit al darului“, fără a bloca sau opri pentru noi ceea ce Dum­nezeu ne-a oferit, ci lăr­gind acest circuit la cât mai mulţi, pentru că fapta noastră bu­nă faţă de aproapele este un gest de mulţumire faţă de Dum­nezeu, care se întoarce în fa­voarea noastră atât aici, în a­ceas­tă viaţă, cât mai ales „dincolo“, în viaţa viitoare.

Astfel, cele trei duminici ale Tri­odului ne pregătesc pen­tru par­curgerea postului prin ru­gă­­ciune, pocăinţă şi mi­lostenie. Un program de via­ţă du­hov­­ni­ceas­că înaltă în pe­rioada pos­­tu­­lui în care in­trăm, prin ca­re cre­dinţa noas­tră ne arată că sim­pla înfrâ­na­re de la mân­ca­­re, băutură şi plăceri nu îşi do­bân­deşte va­loa­re şi răsplată din partea lui Dumnezeu, in­clu­­­siv la Ju­de­ca­ta de Apoi, de­cât dacă sunt în­so­ţite şi du­bla­te de rugăciune mai intensă şi cu­­ra­­tă, de po­că­inţă sinceră şi do­rin­ţa fer­mă de eliberare de pă­ca­te şi de îmbunătăţire mo­ra­lă, iar prin Sfânta Evan­ghe­lie de as­tăzi, de dragoste faţă de Dum­nezeu şi de aproapele, con­­cre­­ti­zată în fapte de milă tru­­peas­­­că şi sufletească.

Am putea spune că Evan­ghe­lia din Duminica Înfri­co­şă­toa­rei Judecăţi adaugă Sfin­te­lor Evanghelii citite în dumi­ni­ci­­le anterioare ale Triodului, în ca­re am fost îndemnaţi la prac­ti­­carea stăruitoare a rugăciunii, care dintr-o experienţă trebuie să devină o stare generală a sufletului şi a vieţii creştine, pre­cum şi a pocăinţei, despre ca­re Părinţii cu viaţă sfântă ne în­vaţă că trebuie să preceadă, să însoţească şi să urmeze fie­ca­re gând, cuvânt şi faptă a noas­tră, chiar şi pe cele bune, iar pe acestea pentru că nu le-am fă­cut mai demult, iar chiar şi a­cum, când totuşi le-am să­vâr­şit, nu am făcut-o deplin, ada­u­gă aşadar, ca un criteriu răs­pun­sului bun, pe care trebuie să ne ostenim a-l oferi la Ju­de­ca­ta de Apoi, milostenia, ca şi cri­teriu fundamental al mân­tu­i­­rii. Mai mult chiar, am putea sp­­une că la Înfricoşătoarea Ju­de­c­ată, criteriile după care va fi evaluată viaţa noastră vor fi u­nele de asistenţă socială, de mi­lă trupească şi sufletească, de filantropie, incluzând bine­în­ţeles şi celelalte fapte bune şi vir­tuţi creştine, precum sunt ru­găciunea şi pocăinţa, cu care mi­lostenia se află în strânsă le­gă­tu­ră, pentru că numai dintr-un su­flet cald rugător şi dintr-o ini­mă smerită şi umilă pot ră­sări şi izvorî fapte de dragoste fa­ţă de aproapele nostru.

La Judecata de Apoi, cele ca­re vor da mărturie despre mo­dul vieţii noastre în trup, despre credinţa noastră şi res­pec­ta­rea adevărurilor ei nu vor fi cu­vintele înalte şi alese, cu­noş­tin­ţele bogate acumulate în tim­pul vieţii, nici titlurile sau dem­nităţile, bogăţiile sau a­ve­ri­­le, ci comorile de viaţă spi­ri­tu­­ală, bogăţiile duhovni­ceşti, iar toate acestea folosite nu doar spre binele material, spi­ri­tu­al şi chiar veşnic perso­nal, ci spre slujirea semeni­lor, des­co­pe­rind „Taina fra­te­lui“ şi să­­vâr­şind o adevărată „Li­tur­ghie a aproapelui“.