Milostiv şi pelerin. Dacă vreau să fiu creştin
Duminică, 25 martie 2018, la Catedrala Mitropolitană din Iaşi a fost proclamată canonizarea a doi sfinţi români: Sfântul Ierarh Iosif cel Milostiv şi Sfântul Gheorghe Pelerinul. Ca în toate cele rânduite de Dumnezeu, nimic nu este întâmplător la acest eveniment plin de semnificaţii pentru Biserică, pentru Ţară, pentru Familie şi, nu în ultimul rând, pentru fiecare creştin în parte.
Cei doi sfinţi întruchipează clerul şi laicatul deopotrivă, cu aceeaşi chemare spre desăvârşire, indiferent de pregătirea teologică. Unul a fost cărturar, şi încă de mare profunzime, celălalt, în prima parte a vieţii, păzea vitele satului şi de-abia a deprins cititul. Amândoi au fost însă oameni ai rugăciunii. Mitropolitul Iosif participa la toate slujbele şi slujea Sfânta Liturghie cu ochii înlăcrimaţi de pocăinţă şi de bucurie. Moşul Gheorghe a cultivat din tinereţe rugăciunea, ajungând să rostească şi câte o Psaltire pe zi.
Amândoi au avut ca modele sfinţi cinstiţi de Biserică, în primul rând pe cei ale căror nume le-au purtat. Precum Dreptul Iosif, Mitropolitul Iosif Naniescu şi-a păzit curăţia şi a strălucit prin purtarea sa fermă în a face voia lui Dumnezeu. Moş Gheorghe Pelerinul adesea a biruit pe diavolul precum „Purtătorul de biruinţă" - Sfântul Mare Mucenic Gheorghe. La începutul arhieriei, Iosif a purtat titulatura onorifică de „al Mirelor Lichiei", fiind urmaş al Sfântului Ierarh Nicolae. Iar faptele sale de milostenie au fost la înălţimea strălucitelor virtuţi ale blândului arhipăstor prăznuit pe 6 decembrie. O legătură specială a avut Mitropolitul Iosif şi cu Sfânta Parascheva, ale cărei sfinte moaşte le-a mutat - după un incendiu din care au scăpat în chip minunat - din biserica Mănăstirii „Sfinţii Trei Ierarhi" din Iaşi în Catedrala Mitropolitană de curând finalizată. După 129 de ani de la acel moment, iată că moaştele Sfântului Ierarh Iosif se vor alătura, spre împreună-cinstire, moaştelor Sfintei care adună mulţimi de pelerini, mai ales în preajma zilei de 14 octombrie.
Doi sfinţi de condiţii diferite: Iosif a fost călugăr, Gheorghe a fost căsătorit vreme de 14 ani, având cinci copii. Primul a rămas orfan de tată, iar apoi şi fără mamă (care s-a călugărit) încă de la 10 ani, fiind luat sub ocrotirea unchiului său, ierodiaconul Teofilact. Cel de-al doilea a fost crescut de doi părinţi binecredincioşi. După ce a plecat, cu încuviinţarea soţiei, alegând o viaţă de peregrin, Gheorghe nu a intrat în monahism - fapt prorocit de un pustnic din Ţara Sfântă, ci a trăit singur, dar în lume. Monah, căsătorit sau singur - de orice condiţie ar fi cineva, iată că are larg deschise porţile Împărăţiei.
„Şi eu. Tot în trecere"
România sărbătoreşte anul acesta 100 de ani de la Marea Unire. Sfântul Ierarh Iosif a fost basarabean (Răzălăi, ţinutul Soroca), dar a fost călugărit la Buzău şi a ajuns episcop vicar al Mitropoliei Ţării Româneşti. La Iaşi a păstorit apoi, ca Mitropolit al Moldovei, vreme de 27 de ani. Sfântul Gheorghe Pelerinul a fost ardelean (Şugag, azi în judeţul Alba), dar a călătorit prin foarte multe locuri din ţară, stabilindu-se în final în Moldova, la Piatra Neamţ. Aşadar, doi sfinţi care unesc prin vieţile şi lucrarea lor toate provinciile româneşti. Momentul proclamării lor oficiale ca sfinţi a fost ales în mod special în apropierea datei de 27 martie, când se împlinesc 100 de ani de la Unirea Basarabiei cu România. A fost primul pas al unui proces care a culminat cu momentul 1 decembrie 1918, prima veste bună pentru români, rememorată anul acesta - iată! - şi de Buna Vestire.
Ne putem regăsi, aşadar, în vieţile celor doi sfinţi ca mădulare ale Bisericii, ca parte din această ţară şi dintr-o familie anume. Dar pilda celor doi trebuie asumată la modul foarte personal. Sfântul Ierarh Iosif oferea milostenie mereu, măcar de o pâine. Tot pâine împărţea şi Sfântul Gheorghe când se întorcea la chiliuţa din turnul-clopotniţă al Bisericii Sfântul Ioan - Domnesc din Piatra Neamţ. Grija pentru pâinea aproapelui ar trebui să fie şi prima noastră grijă.
Al doilea aspect care ne atrage atenţia la cei doi este dimensiunea pelerinajului, exterior sau lăuntric. Moş Gheorghe a fost la propriu pelerin de-a lungul vieţii. Mitropolitul Iosif a colindat mult mai puţin, dar a cultivat intens conştiinţa că este trecător prin această lume. Modul în care a vieţuit îmi aduce aminte de păţania unui pelerin în Athos care a întrebat un călugăr cum de chilia lui e atât de săracă în mobilier şi nu are, de exemplu, un pat. „Dar dumneavoastră de ce nu aveţi?" - l-a întrebat monahul atonit. „Păi, eu sunt în trecere", punctă pelerinul. Iar călugărul adăugă: „Şi eu. Tot în trecere".
Milostenia şi conştiinţa vremelniciei sunt cele două caracteristici esenţiale ale unui creştin. Amândouă dau măsura raportului nostru cu această lume, de care ne lepădăm şi ne îndepărtăm mereu numai pentru a fi liberi să ne îndreptăm cu totul spre Dumnezeu. Cât de actual este şi astăzi cuvântul Apostolului: „Că vremea s-a scurtat de acum, aşa încât şi cei ce au femei să fie ca şi cum n-ar avea. Şi cei ce plâng să fie ca şi cum n-ar plânge; şi cei ce se bucură, ca şi cum nu s-ar bucura; şi cei ce cumpără, ca şi cum n-ar stăpâni; şi cei ce se folosesc de lumea aceasta, ca şi cum nu s-ar folosi deplin de ea. Căci chipul acestei lumi trece" (I Corinteni 29-31). Cei doi sfinţi, Iosif Milostivul şi Gheorghe Pelerinul, sunt icoane ale celor două aripi pe care suntem chemaţi a le dobândi în zborul nostru cel de la pământ la Cer.