Minunat mărturisitor în nevoințe pentru Evanghelia Mântuitorului Hristos

Toți sfinții au fost mărturisitori ai iubirii de Dumnezeu, unii purtători de Dumnezeu, în ceata acestora aflându-se la loc de cinste Sfântul Sfințit Mucenic Ignatie Teoforul.

Acesta a fost ucenic al Apostolilor, învățător al episcopilor, printre cei dintâi și mai de seamă mărturisitori ai Adevărului, prin sângele vărsat în fața păgânilor. Tradiția spune că el a fost pruncul luat în brațe de Mântuitorul atunci când le-a zis ucenicilor: „Cine va primi un prunc ca acesta în numele Meu, pe Mine mă primește” (Matei 18,5). Toți sunt, după cum mărturisea fără trufie Sfântul Ignatie, hristofori de la Botez și pnevmatofori de la Mirungere.

În tinerețea sa, Ignatie a fost ucenicul Sfântului Ioan Evanghelistul și împreună cu Sfântul Policarp s-a aflat între cei care au răspuns chemării Apostolilor de a-L urma pe Domnul. După Evod, avea să fie al doilea episcop al Antiohiei, capitala Siriei, o cetate vestită și importantă în vremea aceea. Sfântul Apostol Petru trecuse pe acolo și înființase comunitatea creștină și așezase acolo primul episcop.

În anii persecuțiilor din vremea lui Domițian, Sfântul Ignatie a avut curajul exemplar al mărturisirii: mergea prin temnițe, îi întărea duhovnicește pe cei închiși și îi îndemna să îl iubească necontenit pe Domnul, vorbindu-le despre privilegiul de a fi în veșnicie împreună cu Hristos. Cu toate acestea, pre­zen­ța lui a rămas neobservată de către păzitorii temnițelor. Îngerii l-au acoperit ani la rând. S-a mâhnit și adeseori a destăinuit că și-ar fi dorit să devină mărturisitor adevărat, adică ucenic prin vărsarea sângelui, asemenea multor creștini din eparhia sa.

Din cetatea în care păstorea, glasul lui se făcea auzit cu putere în multe alte cetăți în care se aflau creștini. Îi îndemna în primul rând pe toți să trăiască în comuniune în jurul episcopului: „Credincioșii trebuie să se strângă în jurul episcopului și al soborului preoților și diaconilor cât de des cu putință, mai ales duminica, pentru a săvârși Sfânta Euharistie, frângând aceeași pâine care este leacul nemuririi și antidotul pentru a nu mai muri și a trăi în veșnicie cu Iisus Hristos”, după cum scria în Epistola către Efeseni. Mai spune că „acolo unde este episcopul, acolo este Iisus Hristos; acolo este Biserica sobornicească, încredințarea vieții veșnice, chezășia împărtășirii de Dumnezeu. De aceea, nu există decât o singură adunare euharistică legitimă, cea care se săvârșește în Biserică, în unitatea de credință manifestată în preajma episcopului, ori a reprezentantului său”, după cum le scria celor din Smirna. „Rămâneți uniți în jurul episcopului”, îi îndemna el pe Efeseni. „Așa cum Biserica este unită în jurul lui Hristos și Iisus Hristos este una cu Tatăl ca toate acestea să fie în înțelegere și unire”. Le poruncea ucenicilor Domnului să fugă nu numai de ură și certuri, ci de orice fel de dezbinări, întrucât acestea sunt rădăcina tuturor relelor.

După ce împăratul Traian s-a arătat victorios împotriva sciților și dacilor, acesta a hotărât să-i oblige pe supușii imperiului să adopte cultul idolilor sub amenințarea pedepsei cu moartea. După anul 113, a pornit în campanie spre Armenia și Parția, oprindu-se în strălucitul oraș al Antiohiei, unde creștinii de vază au fost aduși înaintea lui. Simțind că acesta este momentul așteptat de multă vreme, Sfântul Ignatie s-a înfățișat de bunăvoie înaintea împăratului. „Ești deci ucenic al Celui răstignit sub Pilat din Pont. Episcopul a răspuns: Sunt ucenicul Celui Care a pus pe cruce păcatele mele, Care a călcat în picioare pe diavolul și toate uneltirile lui. De ce te numesc Teoforul? Pentru că îl port în mine pe Hristos cel viu. Atunci cel ce îl poartă în el pe răstignit să fie dus la Roma în lanțuri și să fie aruncat leilor”, a poruncit împăratul. Plin de bucurie, slujitorul Domnului a sărutat lan­țurile grele care îl cuprindeau, numindu-le „prea-scumpele mele mărgăritare duhovni­cești”, după cum citim în Epistola sa, după Efeseni.

Și-a luat rămas-bun de la Biserica sa, îndemnându-și ucenicii apropiați să-și preschimbe lacrimile în cântări de bucurie și a pornit împreună cu alți prizonieri, escortat de o cohortă de 10 soldați, pe care îi numește leoparzi, întrucât erau soldați din legiunea numită a Leoparzilor. Deși aveau rele purtări, fiind nemiloși și neîngăduitori cu bătrânul episcop, acestuia i-au sporit bucuria și nerăbdarea de a ajunge mărturisitor al Domnului.

Au trecut prin diferite cetăți. La Smirna, Sfântul Policarp, împreună cu întreaga comunitate, l-a primit cu bucurie. Acolo au fost prezenți trimișii mai multor Biserici din Asia: Onisim, episcopul Efesului, Dima al Magneziei, Polib din Trales, cărora le-a dat îndemnuri să se asemene întru toate Domnului, după cum el a primit insultele și batjocura păgânilor. Episcopul Ignatie nu se comporta ca un osândit la moarte, ci ca un om care biruia prin Hristos încercările. Era un călător în drumul către cer. Tot din Smirna a trimis pre­țioase și profunde epistole crești­nilor din Bisericile Asiei Mici, îndemnându-i încă o dată să fie uniți în jurul episcopului și al soborului preoților. Creștinii din Roma încercau să-l elibereze în momentul execuției, dar el le-a trimis o scrisoare spunând: „Abia acum pot fi cu adevărat ucenic. Dorința mea pământească a fost răstignită și nu mai este foc în mine ca să iubesc materia. Nu mă împiedicați să trăiesc veșnic, nu îmi doriți să mor. Îngă­duiți-mi să urmez și eu pătimirilor Domnului Meu. Lăsați-mă să fiu mâncare fiarelor. Voi fi măcinat de dinții acestora ca să mă aflu pâine curată a lui Hristos“.

 De la Smirna, cei care îl duceau către martiriu au călătorit spre Troas, Neapole, în Macedonia, la Filipi și apoi au ajuns cu corabia la Roma, după un drum îndelungat și istovitor. A fost întâmpinat de către credincioși cu lacrimi, dar și cu bucuria de a primi o stea, un mare mărturisitor din Răsărit, care străbătuse lumea ca să vină spre a apune în Occident.

Când a fost hotărât momentul execuției, Sfântul Ignatie a intrat în arenă ca și cum ar fi pășit către Sfântul Altar pentru a săvârși ultima sa Liturghie pământească. S-a oferit pe sine ca un miel blând leilor înfometați, care s-au aruncat asupra bătrânului ierarh. Tradiția spune că leii nu au mâncat inima Sfântului Ignatie. Era plină de lumină și s-a văzut înscris pe ea Teoforul.

Rămășițele de preț au fost strânse cu evlavie de credincioși și duse în Antiohia, fiind cinstite pe drum de mulți creștini, cum s-a întâmplat și în călătoria întreprinsă din Antiohia către Roma. Astfel, unul dintre păstorii adevărați se întorcea biruitor la credincioșii din Antiohia.

Mutarea moaștelor Sfântului Ignatie este pomenită în calendarul ortodox la 29 ianuarie.