Mircea cel Bătrân, ctitor de biserici în Vâlcea

Nu este lipsit de interes să înfăţişăm în rândurile de mai jos permanenta preocupare a marelui domnitor Mircea cel Bătrân (1386-1418) pentru înflorirea vieţii bisericeşti, sub diverse aspecte, punând accentul pe rolul determinant în dezvoltarea spiritualităţii vâlcene. Fără a intra în miezul acestei discuţii, socotim totuşi benefic să ne oprim tangenţial şi asupra unor probleme de ordin istoric ce ne apar destul de limpezi, privind implicarea sa în viaţa Bisericii Ortodoxe, pe care o considera un aliat de nădejde în lupta pentru menţinerea şi întărirea independenţei statale. 

În 1386, când Mircea a ajuns domn, Biserica Ţării Româneşti era destul de bine organizată, având o Mitropolie a Ungrovlahiei, înfiinţată în 1359, prin strămutarea lui Iachint de la Vicina la Argeş, şi alta a Severinului, creată în 1370, cu sediul la Râmnic, unde se aflase centrul cnezatului lui Farcaş, atestat documentar în iunie 1247, în Diploma dată Cavalerilor ioaniţi, şi reşedinţa domnească a lui Vladislav (1364-1377), fiul lui Nicolae Alexandru.

Se susţine de unii istorici că, după exemplul lui Alexandru cel Bun (1400-1432), Mircea ar fi obţinut de la Patriarhia Ecumenică dreptul pentru el şi urmaşii săi de a numi ierarhii ţării, ca în Moldova, devenind astfel „întemeietor al ierarhiei bisericeşti naţionale şi independente”. Deşi această opinie nu are temei, deoarece ar fi dus la un grav conflict cu vechea instituţie patriarhală, îl putem socoti între cei care au contribuit în mod hotărâtor la reorganizarea Bisericii prin alegerea de ierarhi „pământeni”. Vorbind despre succesorii Mitropolitului Antim Critopulos, cercetările istorice îl menţionează pe Teodor, considerat de N. Dobrescu de neam grec, iar în 1412 pe Eftimie, „arhiepiscop şi mitropolit a toată Ungrovlahia”, urmat de Ieremia, care probabil acum şase secole a coborât în cripta de la Mănăstirea Cozia trupul neînsufleţit al lui Mircea, voievodul său.

Locaşuri de închinare pentru ortodocşii de peste munţi

Stăpânind şi domnind „toată ţara Ungrovlahiei şi Părţile de peste munţi”, şi „herţeg” al Amlaşului şi Făgăraşului fiind, marele Mircea a vegheat la păstrarea şi întărirea Ortodoxiei din Ardealul românesc, unde, din 1401, lui Antim i s-a acordat de către Patriarhia Ecumenică şi titlul de „exarh a toată Ungaria şi al Plaiurilor”, ceea ce însemna că Mitropolitul Ţării Româneşti era şi „reprezentantul sau delegatul patriarhal pentru ortodocşii din Ungaria… cum şi preste şi pentru părţile de peste munţi, aflate pe acea vreme în stăpânirea domnilor români”. Şi tot în Ardeal, la iniţiativa Sfântului Nicodim de la Tismana, sfetnicul său „întru cele dumnezeieşti”, domnitorul şi-a dat consimţământul pentru zidirea Mănăstirii Prislop, iar tradiţia îi atribuie un rol important la ctitorirea bisericii din Scorei – Ţara Făgăraşului şi a mănăstirilor de lângă Cârţişoara şi de la Răşinari. Dintr-un hrisov dat la 27 decembrie 1391 reiese că a ocrotit un aşezământ monahal, existent poate la Scorei, căci întăreşte la această dată, egumenului Stanciul şi fratelui său Călin, donația satului pe vatra căruia se afla locaşul, aşezându-i totodată hotarele şi scutind-o de dări şi obligaţii. Aici merită menţionată şi contribuţia lui Radu I la înălţarea bisericilor din Ră­şinari, în 1383, şi Râşnov, în 1384, cum arată pomelnicul şi inscripţia acestei aşezări, pentru a arăta încă o dată importanţa acordată de domnitorii Ţării Româneşti tuturor aşezămintelor religioase, inclusiv Bisericii Ortodoxe din Transilvania, pe care au şi sprijinit-o cu felurite daruri.

Biserici şi mănăstiri ctitorite şi înfrumuseţate

Constatăm acum o grijă deosebită pentru viaţa monahală şi traiul clerului de mir, prin repararea şi înzestrarea bisericilor vechi ale înaintaşilor săi sau prin ctitorirea altor aşezăminte, menite să întărească credinţa şi să menţină unitatea românilor din provinciile stăpânite. Având importante resurse materiale, Mircea a fost principalul ctitor şi binefăcător, înălţând şi sporind în frumuseţe, prin însemnate danii în produse şi sate şi diverse privilegii şi imu­nităţi, centrele monahale de la Vodiţa (Mehedinţi), Tismana (Gorj), Vişina (Gorj), Cotmeana (Argeş), Brădet (Argeş), Dealu (lângă Târgovişte), Snagov (lângă Bucureşti), Nucet (Dâmboviţa), Coşuştea (Crivelnic, Mehedinţi), Glavacioc (Strugalea, la sud de Giurgiu), Bolintin (tot în Giurgiu), Polovragi (Gorj), Cetăţeni (Câmpulung) etc., unele atribuite lui Negru Vodă, altele construite de Basarab I, Vlaicu, Radu I şi Dan I. Interesul deosebit manifestat faţă de Biserica ţării l-a determinat pe domnitor să-şi reverse din destul mila asupra Mitropoliei din Târgovişte, ajutând totodată şi bisericile din Silistra („Cuvioasa Parascheva“), Niculiţel („Sf. Atanasie“), Enisala şi Murighiol, vetre de rugăciune cu un oarecare rost în viaţa spirituală a neamului nostru. Grija şi dărnicia lui Mircea au contribuit la repararea Bisericii Domneşti din Curtea de Argeş şi a vechilor ctitorii ale târgului Bucureşti, dar n-a uitat nici satele şi nici cetăţile, cărora le-a construit sau le-a dat milostenie pentru bisericile de mir: Drobeta-Turnu Severin, Curtea de Argeş, Câmpulung, Râmnicu Vâlcea („Cuvioasa Parascheva”), Braşov („Sf. Nicolae”-Şchei) şi Hârtieşti (Argeş) pe care unii cercetători o văd asemănătoare ca plan cu bisericile mănăstirilor Cozia, Brădet sau Dealu.

Umbra lui Mircea la Cozia

Dragă inimii sale a rămas Mănăstirea Cozia, necropola marelui voievod, care alături de aşezământul de la Tismana, ctitoria familiei, a beneficiat de statutul de „samovlastie” (de sine stătătoare). Construită în anii 1387-1391, după modelul bisericilor sârbeşti de pe Valea Moraviei, pe temeliile uneia mai modeste, care „exista în prima jumătate a secolului al XIV-lea, probabil chiar înainte de întemeierea Ţării Româneşti”, Cozia va ocupa un loc de seamă în preocupările lui Mircea, fiind înzestrată cu venituri, scutiri de dări, sate şi moşii, care au făcut din vechea vatră monahală a doua mănăstire din Ţara Românească, în ceea ce priveşte situaţia materială. Din cele 31 de acte interne păstrate de la domnitor, 11 privesc Cozia – peste o treime –, ceea ce indică importanţa atribuită de el acestei lavre călugăreşti.

Ceea ce ne interesează şi a interesat mai mulţi cercetători îna­intea noastră, între altele, este vechimea locaşului de pe malul drept al Oltului, despre care, de-a lungul timpului, s-au purtat numeroase discuţii, neînţelegerile ivindu-se de la cele două hrisoave emise la 20 mai 1388 de Mircea, prin care domnitorul înzestra aşezământul cu diferite danii. Pentru elucidarea acestei ches­tiuni, arătăm că în primul document se subliniază existenţa unei mănăstiri, ridicată de voievod, din „temelie”, în numele Sfintei Treimi, „la locul numit Nucet pe Olt, adică Cozia”, iar în al doilea, se notează „la locul numit Călimăneşti, pe Olt”. Deşi unii istorici au afirmat că este vorba despre o singură ctitorie, această nepotrivire de nume, în ceea ce priveşte locul sfintei aşezări, i-a făcut pe alţii să admită existenţa a două construcţii, una la Călimăneşti, iar cealaltă la Cozia. Este suficient să înşirăm numele câtorva: Ion Donat, P. P. Panaitescu, Emil Lăzărescu etc., care au scris pagini de mare autoritate istorică asupra Coziei pentru a limpezi subiectul, ca să ne dăm seama de importanţa acordată acestui sfânt locaş. Pornind de la izvoarele deja consacrate şi continuând cu o îndelungată analiză, P. B. Hasdeu, Nicolae Iorga, Ion Ionescu şi Victor Brătulescu au admis existenţa a două aşezări monahale, din vremea lui Mircea cel Bătrân: Călimăneşti şi Cozia sau Nucet, dovedite documentar. În sprijinul acestei ipoteze pledează şi Tit Simedrea, care localizează Mănăstirea „Călimăneşti pe Olt” la ruinele numite „Cozia Veche”, dar şi preotul Dumitru Bălaşa care, după diferite investigaţii la faţa locului, identifică biserica de la Călimăneşti cu Mănăstirea Ostrov, ce reapare în istorie la 26 aprilie 1500 ca aşezământ de maici.