Misiunea mănăstirilor azi

În Aula Mare "Teoctist Patriarhul" din Palatul Patriarhiei a avut loc ieri, 25 septembrie, Sinaxa stareţilor şi stareţelor aşezămintelor monahale din cuprinsul Mitropoliei Munteniei şi Dobrogei. La întâlnirea prezidată de Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, au participat ierarhii din eparhiile Mitropoliei Munteniei şi Dobrogei: IPS Mitropolit Nifon, Arhiepiscopul Târgoviştei şi Exarh patriarhal, IPS Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, IPS Epifanie, Arhiepiscopul Buzăului şi Vrancei, IPS Calinic, Arhiepiscopul Argeşului şi Muscelului, IPS Casian, Arhiepiscopul Dunării de Jos, PS Vincenţiu, Episcopul Sloboziei şi Călăraşilor, PS Galaction, Episcopul Alexandriei şi Teleormanului, PS Ambrozie, Episcopul Giurgiului, şi PS Visarion, Episcopul Tulcii, părinţii exarhi de la centrele eparhiale şi, desigur, stareţii şi stareţele aşezămintelor monahale. În deschiderea lucrărilor sinaxei, Patriarhul României a rostit cuvântul "Monahismul între idealul de sfinţenie şi ispita secularizării". Tema sinaxei monahale, "Misiunea monahismului în viaţa Bisericii azi", a fost prezentată într-un referat de Preasfinţitul Galaction. După sesiunea de comunicări, ierarhii prezenţi la sinaxă şi părinţii exarhi au discutat despre problemele duhovniceşti, misionare şi administrative cu care se confruntă unele aşezăminte monahale. Sinaxa monahală de anul acesta a fost şi un prinos de cinstire adus personalităţii bisericeşti şi europene a Sfântului Voievod Neagoe Basarab. La finalul întâlnirii a fost lansat volumul de studii "Sfântul Voievod Neagoe Basarab - ctitor de biserici şi cultură românească" tipărit de Editura "Cuvântul Vieţii" a Mitropoliei Munteniei şi Dobrogei, precum şi un ghid tipărit al Mănăstirii Snagov. A fost prezentată şi medalia comemorativă cu chipul voievodului român realizată de Monetăria Statului, care a fost dăruită împreună cu o diplomă de merit autorilor care au contribuit la realizarea volumului. Tema sinaxei monahale de anul acesta, 2012, la care participă ierarhii, stareţii şi stareţele din cuprinsul Mitropoliei Munteniei şi Dobrogei, intitulată: "Misiunea monahismului în viaţa Bisericii azi", ne cheamă la o reflecţie spirituală şi pastorală privind responsabilitatea monahilor şi a mănăstirilor în contextul misionar actual al societăţii contemporane, profund marcată de fenomenul secularizării, de intensificarea individualismului şi de pericolul unei viziuni laicizate, autosuficiente şi materialiste asupra lumii create de Dumnezeu. Duhul secularizării nu este nou, însă el se exprimă intens atunci când omul nu mai înţelege necesitatea rugăciunii sau a comuniunii cu Dumnezeu şi scopul său cel mai înalt, care este dobândirea sfinţeniei (cf. Evrei 12, 14). Astfel, viaţa duhovnicească interioară slăbeşte, devine formală şi se limitează la unele satisfacţii emoţionale şi porunci moralizatoare, care duc la relativizarea vieţii bisericeşti. Se cuvine să precizăm că secularizarea a început încă din momentul căderii omului în păcat. Adam prezintă primul comportament secularizat: el s-a comportat, în lumea creată de Dumnezeu, ca şi cum Dumnezeu nu îl vedea, ca şi cum Dumnezeu era absent. Noi îl imităm adesea pe Adam cel vechi în sensul că avem dificultăţi în a înţelege că Dumnezeu ne vede, că El este prezent nu doar în cer, ci şi lângă noi, chiar dacă, din respect pentru libertatea noastră, El lasă impresia că este absent sau departe de noi. Astăzi, când vedem şi simţim tendinţa impunerii unei societăţi laice bazate pe etosul umanist autosuficient şi raţionalist de inspiraţie iluministă (sec. XVIII), fără referinţe la valorile spirituale creştine sau religioase în general, constatăm că toate aceste frământări influenţează şi viaţa monahală. Secularizarea, individualismul şi lipsa solidarităţii, deznădejdea şi dezorientarea, tot mai evidente în societatea de azi, se repercutează, direct sau indirect, şi asupra mănăstirilor. Monahismul a trecut prin multe încercări şi crize în istoria sa, prin prigoane manifestate violent, precum cele venite din partea unor religii păgâne sau necreştine, sau a unor ideologii antireligioase ori ateiste cum a fost comunismul. Dar au existat şi prigoane sau presiuni neînsoţite de violenţă în care credinţa şi evlavia, ascultarea duhovnicească, iubirea fraternă jertfelnică şi duhul smereniei au slăbit ori s-au împuţinat. De pildă, secularizarea averilor mănăstireşti din anul 1863 a fost precedată şi de o secularizare sau delăsare duhovnicească a vieţii din multe mănăstiri închinate străinilor. Când Sfântul Mitropolit Grigorie Dascălu a încercat să schimbe situaţia, la mijlocul secolului al XIX-lea, el a fost prigonit şi exilat între anii 1829 şi 1833. Totuşi, adesea prigoanele violente sau cele administrative şi ideologice nonviolente au provocat monahismul să realizeze o înnoire duhovnicească în interiorul său şi prin aceasta să ajute şi mai mult Biserica şi poporul. În calendarul Bisericii Ortodoxe, pe lângă sfinţii mucenici, un număr mare de sfinţi l-a dat viaţa călugărească. Monahii cuvioşi şi rugători au arătat lumii, cu smerenie şi înţelepciune, că rostul vieţii pământeşti şi vremelnice este pregătire a omului pentru a dobândi viaţa cerească şi veşnică. Pentru cei ce se ostenesc pe drumul înduhovnicirii, cuvintele Mântuitorului Hristos "Fiţi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este!" (Matei 5, 48) nu rămân un simplu îndemn, ci sunt idealul mântuirii pentru care ei luptă, având încredinţarea că "Duhul vine în ajutor slăbiciunii noastre", după cum ne învaţă Sfântul Apostol Pavel (cf. Romani 8, 26). Creşterea duhovnicească a monahului în smerenie şi iubire milostivă este înaintare spre asemănarea cu Dumnezeu Cel smerit şi milostiv, deoarece Dumnezeu, pe cei care L-au iubit, i-a şi hotărât să fie asemenea chipului Fiului Său (cf. Romani 8, 28-29), adică "sfinţi şi fără de prihană înaintea Lui" (cf. Efeseni 1, 4). De aceea, viaţa monahală este mai întâi relaţia harică vie şi permanentă a călugărului cu Hristos. Iar forma cea mai intensă a acestei legături este rugăciunea comunitară şi personală. 1. Prima lucrare misionară a monahismului este rugăciunea Omul secularizat nu percepe prezenţa lui Dumnezeu în lume şi în viaţa sa personală. De asemenea, el nu înţelege necesitatea, eficacitatea şi utilitatea rugăciunii sau a vieţii spirituale. I se pare că timpul dedicat rugăciunii este timp irosit, un timp care nu este bine utilizat deoarece nu produce nimic vizibil şi imediat. Dimpotrivă, pentru călugări, timpul rugăciunii, departe de a fi timp irosit, este timp înveşnicit, timp în care intră veşnicia şi care conduce către veşnicie, spre viaţa eternă a Preasfintei Treimi şi spre comuniunea sfinţilor din ceruri. Rugăciunea are o mare putere de transfigurare şi înnoire a vieţii. Ea aduce pe om în sine şi pe oamenii rugători în comunitatea Bisericii. Ea uneşte pământul cu cerul, uneşte pe oamenii de pe pământ cu sfinţii din ceruri, pe cei ce vieţuiesc în trup cu sufletele celor trecuţi la cele veşnice. Rugăciunea este curăţitoare de păcate şi patimi, este izvor de sfinţenie, de pace şi bucurie personală şi socială. În pofida tuturor dificultăţilor din trecut şi de astăzi, mănăstirile, prin experienţa duhovnicească acumulată, consemnată mai ales în paginile Patericului şi ale Filocaliei şi păstrată vie în comunităţile zidite pe ascultare, asumarea sărăciei personale şi a curăţiei trupeşti şi sufleteşti, sunt repere luminoase şi izvor de putere spirituală pentru misiunea Bisericii în societate. 2. A doua mare lucrare misionară a monahismului este munca unită cu rugăciunea şi ospitalitatea În acest sens, monahismul ortodox românesc este în acelaşi timp liturgic, filocalic (ascetic) şi filantropic (ospitalier), fidel Tradiţiei apostolice şi patristice şi atent la nevoile actuale ale Bisericii şi societăţii noastre. Ierarhii şi domnitorii rugători şi cărturari, harnici şi darnici ai Ţării Româneşti, între care la loc de cinste sărbătorim în aceste zile pe Sfântul Voievod Neagoe Basarab, mare ctitor de spiritualitate creştină, cultură şi limbă românească, de la a cărui urcare pe tron se împlinesc anul acesta 500 de ani (1512-2012), au înţeles cât de folositoare sunt mănăstirile pentru viaţa spirituală şi cultura creştină; atât mănăstirile din oraşe, cât şi mănăstirile din munţi sau din câmpie. De aceea ei au ajutat mănăstirile cu zidirea de biserici şi chilii, cu moşii şi danii anuale, ca şi mănăstirile să ajute pe cei ce vin să se roage în mănăstiri împreună cu vieţuitorii acestora. Primirea cu bucurie a pelerinilor sau ospitalitatea a fost şi este o lucrare misionară a mănăstirilor care oferă pelerinilor atât hrană duhovnicească pentru suflet, cât şi o masă caldă, după Sfânta Liturghie. Din nefericire, unele mănăstiri sărace de azi nu mai reuşesc să împlinească această tradiţie a ospitalităţii aşa cum ar dori să o facă. Istoria Bisericii noastre atestă relaţia puternică dintre monahism şi credincioşii din lume. Duhul vieţii monahale a constituit un factor esenţial pentru menţinerea vieţii duhovniceşti a Bisericii. Monahismul a sprijinit Biserica din Ţara Românească, i-a alimentat viaţa duhovnicească, a contribuit la unitatea ei de-a lungul vremii şi a oferit o mulţime de sfinţi rugători în ceruri, care au sprijinit, au îmbogăţit şi au reînnoit viaţa Bisericii în momente de criză din istoria ei. Purtători ai harului Duhului Sfânt, mulţi monahi îmbunătăţiţi, precum părintele Sofian Boghiu sau părintele Arsenie Papacioc, au răspuns chemării lui Dumnezeu la misiune într-un mod înţelept. Ei au devenit misionari statornici în mănăstire, arătând într-un fel minunat cum poate cineva să aducă lumea la Dumnezeu, să schimbe vieţi, să vindece răni, să hrănească suflete, nu cutreierând lumea, nu bătând din uşă în uşă, ci deschizând cu dragoste părintească uşa sufletului şi ajutând pe fiecare păcătos să-şi deschidă propriul său suflet în spovedanie pentru a se întâlni cu iubirea milostivă şi vindecătoare a lui Dumnezeu pentru oameni. După libertatea câştigată în anul 1989, Biserica noastră a făcut multe eforturi pentru a reconstrui mănăstirile transilvane demolate de generalul Bukov în secolul al XVIII-lea sau pentru a redeschide mănăstirile închise odată cu secularizarea averilor mănăstireşti (1863) sau cele închise în anii de comunism (după 1948 şi mai ales după 1959), dar şi pentru a înfiinţa mănăstiri şi schituri noi, pentru a construi biserici şi chilii monahale, cantine pentru săraci şi cămine pentru bătrâni, pentru a organiza în cadrul unor mănăstiri unităţi medicale filantropice, pentru a ajuta la promovarea dialogului duhovnicesc dintre credinţă şi cultură, la nivel naţional şi internaţional. Pe lângă nevoia de reparaţie morală ca ridicare a mănăstirilor din umilirea opresivă a trecutului, trebuia afirmată şi vocaţia lor de a contribui la înnoirea vieţii spirituale şi sociale din România, de a intra în dialog cu alte instituţii spirituale şi culturale din societate. 3. Promovarea legăturii dintre cult şi cultură Aceasta este o altă lucrare misionară a monahismului românesc. Pe teritoriul ţării noastre, primele şcoli au fost înfiinţate de mănăstiri, primele cărţi au fost tipărite de monahi, începând cu renumitul Liturghier de la Târgovişte din anul 1508. Prima cronică a fost un pomelnic al Mănăstirii Bistriţa (jud. Neamţ). Toţi marii domnitori ai Ţării Româneşti au susţinut şi promovat legătura dintre cult şi cultură, spre binele Bisericii şi al poporului. Chiar şi în timpul epocii comuniste a fost oarecum recunoscută această activitate benefică a monahismului românesc pentru cultura românească, fapt care explică şi înfiinţarea de multe muzee în mănăstiri. Mulţi dintre scriitori şi poeţi au aflat inspiraţie şi încurajare în mănăstiri. Astăzi, o mulţime de monahi şi monahii care au studiat teologia, istoria, literatura pot să explice mai bine pelerinilor importanţa legăturii dintre cult şi cultură pentru luminarea mulţimilor. Intensificarea spiritualităţii liturgice şi filocalice, ca stare de regăsire a păcii sufletului, de revenire a oamenilor în sine şi întreolaltă prin comuniunea lor cu Dumnezeu în rugăciune, participare la slujbe, pelerinaje, convorbiri duhovniceşti, meditaţii spirituale trebuie să fie astăzi priorităţi ale lucrării misionare din mănăstiri. Cu cât o parte a societăţii se secularizează mai mult, cu atât altă parte a ei caută o viaţă spirituală mai autentică, mai profundă, din care să primească putere şi lumină spirituală harică pentru a trăi credinţa în Hristos astăzi, în pofida încercărilor de tot felul. Mărturiile sfinţilor cuvioşi trecuţi în calendarul Bisericii noastre, precum şi exemplele părinţilor duhovniceşti sunt o dovadă că harul Sfântului Duh lucrează în toate timpurile şi că secularizării trebuie să i se răspundă prin sfinţenie, care se dobândeşte prin statornicie în iubirea faţă de Dumnezeu şi de aproapele. În ultimii zece ani, din cauza emigraţiei şi secularizării s-a diminuat numărul persoanelor care vin la mănăstire pentru a deveni monahi sau monahii, s-a diminuat şi numărul celor care rămân statornici în mănăstiri. Duhul individualismului şi materialismului capitalist devine o dificultate în menţinerea comuniunii frăţeşti prin ascultare duhovnicească şi conlucrare în obşte. A început o nouă perioadă de cernere şi de încercare spirituală tacită, dar vizibilă. Astăzi statornicia şi credincioşia, stabilitatea şi fidelitatea în mănăstire devin virtuţi mai preţioase decât altădată, în vreme de entuziasm. Fericiţi sunt însă cei ce rămân statornici în dragostea lor faţă de Hristos Cel ce i-a chemat la viaţa monahală, spre bucuria lor şi a Bisericii lui Hristos. În încheiere, dorim să mulţumim lui Dumnezeu pentru toate binefacerile revărsate asupra monahismului românesc în general, mai ales în ultimele două decenii, şi în mod special pentru monahismul românesc din Mitropolia Munteniei şi Dobrogei, în care a sporit numărul mănăstirilor şi schiturilor prin grija pastorală şi misionară a ierarhilor, prin osteneala monahilor şi monahiilor, dar şi ca urmare a evlaviei şi dărniciei credincioşilor mireni. În al doilea rând mulţumim tuturor exarhilor de mănăstiri, stareţilor şi stareţelor, monahilor şi monahiilor care ajută azi Biserica în lucrarea ei pastorală, culturală, social-filantropică şi misionară. Mulţumim, de asemenea, tuturor autorităţilor centrale şi locale, precum şi binefăcătorilor care au sprijinit şi sprijină activitatea mănăstirilor şi schiturilor, pentru ca şi acestea să poată ajuta la rândul lor mai mult pe cei ce caută un ajutor spiritual şi material în mănăstiri în vreme de criză economică şi incertitudine spirituală şi socială. Ne rugăm Preasfintei Treimi să ne ajute ca mănăstirile şi schiturile să fie totdeauna izvoare de înnoire a vieţii duhovniceşti, de lumină, de pace şi bucurie pentru toţi cei ce iubesc pe Hristos şi Biserica Sa. † Daniel Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române Cuvânt adresat stareţilor şi stareţelor din Mitropolia Munteniei şi Dobrogei, întruniţi în sinaxă monahală la Palatul Patriarhiei, Bucureşti, marţi, 25 septembrie 2012.