Mitropolitul Irineu Mihălcescu şi salvarea victimelor pogromului de la Iaşi, din anul 1941
Istoria ne predă lecţii. Lecţii de omenie, de dragoste şi de bariere înfrânte. Când un semen suferă, celălalt nu poate sta nepăsător, chiar dacă între ei există diferenţe sociale, culturale, naţionale şi chiar religioase. La Iaşi, istoria a lăsat o lecţie „palpabilă“.
Au trecut 75 de ani de la cea mai sângeroasă pagină din istoria capitalei Moldovei. Astăzi trecem pe strada Cuza Vodă şi suntem fermecaţi de pitorescul clădirilor. Pentru mulţi dintre noi, această stradă este doar cea mai interesantă parte a Iaşului istoric. Liniştea e tulburată doar de tramvaiele care îşi au calea prin această parte de oraş. Tot pe aici treceau şi în anul 1941, când strada Cuza Vodă a fost martora celei mai sângeroase nopţi – 28 spre 29 iunie, noapte ce a lăsat în urmă 4.000 de evrei asasinaţi. Dacă adăugăm răniţii şi deportaţii… sursele istorice vorbesc despre 14.000 de victime.
A fost cel mai mare masacru de pe teritoriul României, din epoca modernă. Tragedia din Iaşi a schimbat profilul demografic, social, economic şi cultural al Iaşului, un oraş în care evreii reprezentau până atunci jumătate din populaţie şi a cărui funcţionare depindea de mecanismele de convieţuire şi acomodare stabilite între creştini şi evrei.
Bisericile au fost deschise, pentru ca evreii să se poată ascunde în ele
Deşi studiile de specialitate nu amintesc prea mult despre implicarea Mitropolitului Moldovei şi Sucevei Irineu Mihălcescu, există dovezi scrise despre felul în care ierarhul s-a zbătut pentru a salva cât mai mulţi evrei din mâinile naziştilor. Conform martorilor, Mitropolitul Irineu a dat binecuvântare ca, în acea noapte, preoţii să lase bisericile deschise – pentru ca evreii să se poată ascunde în ele. Prin intermediul preoţilor, credincioşii ortodocşi au fost încurajaţi să tăinuiască familii întregi de evrei fugari. O astfel de mărturie ne-a fost încredinţată de Albert Aurelian, creştin care a trăit 100 de ani şi câteva luni. În cadrul povestirilor sale îşi amintea cum, în acea noapte, a ascuns o familie de evrei sub patul bordeiului: „Doi părinţi şi doi copii am scăpat cu viaţă. Jidanul a vrut să îmi lase actele casei şi să-mi facă act de mână, înainte de a fugi în lume. Am zis că nu îmi trebuie. Îmi era suficient că-i ştiam bine!“.
Asemenea acţiuni au avut loc în tot oraşul, în acea noapte. Pe lângă demersul de încurajare a creştinilor de a salva cât mai mulţi evrei, Mitropolitul Irineu a încercat să ia legătura cu mareşalul Ioan Antonescu, pentru a mijloci salvarea copiilor comunităţii mozaice.
O scrisoare de mulţumire care confirmă adevărul istoric
Toate aceste demersuri din noaptea sângeroasă au fost acoperite de praful istoriei. Singura confirmare este adresa Oficiului Judeţean Iaşi a Centralei evreilor din România cu nr. 1639, din 3 septembrie 1942, semnată de către preşedintele Oficiului judeţean “Iosef Iacob”, prim rabinul dr. I. Safran, precum şi de către şeful Secţiei Cultului, rabinul I. Wahrman.
Actul oficial este adresat Mitropolitului Irineu Mihălcescu, căruia îi sunt aduse vii mulţumiri din partea Comunităţii evreieşti, pentru atitudinea sa demnă de solidaritate:
„Înalt Prea Sfinţite,
Sfatul Rabinic şi Obştea evreiască din Iaşi au fost profund impresionate de fapta prea creştinească a Înalt Prea Sfinţiei Voastre care, cu adâncă înţelegere şi măreaţă bunăvoinţă a întins mâna protectoare asupra zecilor de nenorociţi, bătrâni, femei şi copii, în cumplita primejdie…
Gestul Înalt Prea Sfinţiei Voastre, în vremuri de cruntă zbuciumare a unei Comunităţi mult încercată, ne face să gândim – cu fericită resemnare – la frumuseţea tradiţiei pe care aţi pecetluit-o, tradiţie de înaltă înţelegere şi evanghelică bunătate a Prea Sfinţilor Premergători la Arhipăstorirea Moldovei care, cu greutatea Lor de părinţi ai Bisericii Creştine, în divanurile Ţării, opreau în ultimul sfert de oră Decrete care, dacă necesităţile momentane le cereau – erau însă în contradicţie cu înalta morală a Bisericii Creştine.
Şi în vremurile grele pe cari noi le trăim, raza de lumină pe care a iradiat-o bunătatea Înalt Prea Sfinţiei Voastre ne-a încălzit un moment sufletele şi, smeriţi mulţumim Celui Atotputernic care a dăruit omului o parte din bunătatea Sa şi a inspirat pe Cel luminat de El să spună: că Dumnezeu nu doreşte moartea păcătosului, ci numai îndreptarea lui.
Respectuoşi, asigurăm pe Înalt Prea Sfinţia Voastră că gestul pe care L-aţi făcut va fi săpat adânc în sufletul fiecărui membru din Comunitatea noastră, pentru a fi transmis generaţiilor viitoare drept pildă de bunătate şi îndemn de muncă cinstită şi rodnică pentru pământul Cezarului care ne ocroteşte.“