Moartea artelor

Semnul după care putem recunoaşte moartea artelor este că, în lipsa unei vibraţii autentice, se încearcă suplinirea golului prin creşterea intensităţii expresiei. Când interiorul s-a chircit, la exterior sporesc zorzoanele. Lipsa emoţiei este ascunsă în spatele supralicitării caricaturale a mijloacelor de comunicare, ca şi cum zgomotul de fond ar putea camufla lipsa melodiei. E ca într-o cursă a înarmărilor în care toţi vânează forme de agresiune cât mai sofisticate. Când nu mai ai ce să transmiţi, ţipi. Mergeţi la o piesă de teatru: veţi vedea cum actorii urlă, vorbesc puţin şi se agită mult, în speranţa că jocul lor de scenă, atletic şi zgomotos, va putea ascunde detaliul deprimant că ei nu mai au ce să transmită publicului. Ascultaţi muzica de astăzi: tehnica ţine loc de melodie şi de armonie. N-o asculţi ca să te inspire, ci ca să te ameţească. Citiţi literatura contemporană: cărţi fără atmosferă scrise de nişte autori sarcastici, comici sau vindicativi care nu mai au demult o viziune pe care s-o împărtăşească semenilor. Lipsindu-le înălţimea viziunii, adică fundalul liric al unei perspective asupra lumii, ei măresc instinctiv stimulul, şi astfel genurile care proliferează sunt cele cărora le prieşte îngroşarea formei, de pildă tonul minor al prozei comice, al cinismului gazetăresc sau al militantismului ideologic. Dar emoţia autentică, elanul sacru s-au stins. De aici senzaţia neplăcută pe care o trăieşti în preajma artelor: că scopul lor nu e să te emoţioneze, ci să te agreseze. În locul catharsisului de odinioară, ai parte de un vertij provocat de o grindină de excitanţi.

Trăim în epoca de sfârşit al naturilor lirice. Oameni al căror tonus sufletesc era întreţinut de stări contemplative, de reverii şi de ebuliţii fantasmatice sunt pe cale de dispariţie. Chiar dacă mai sunt, ei trăiesc pasiv şi retraşi, aşteptându-şi sfârşitul. Tonul lor e prin excelenţă elegiac, căci corespunde unei melancolii premonitorii: anticiparea sfârşitului. De aceea, un liric nu poate fi nici comic şi nici sarcastic, motiv pentru care putem fi liniştiţi: de acum încolo nu se vor mai naşte scriitori mari, căci viziunile lirice îmbrăţişând universul nu mai sunt posibile. În locul liricilor au apărut bufonii, teoreticienii şi pragmaticii. Cel mai important lucru pentru o natură lirică e să simtă, iar pentru asta are nevoie de surse de inspiraţie: un colţ de natură, o muzică sau o femeie. Odată inspirat, liricul îşi construieşte fantasmatic un orizont interior şi o direcţie dată de scopul creaţiei. Şi apoi creează. Adică sugerează. Dar orizontul interior nu poate intra în vibraţie decât dacă, în exterior, există o perspectivă în stare a-l inspira. A inspira înseamnă a insufla o energie, iar energia poate fi căpătată din cele două surse pomenite anterior: peisajul sau femeia. Statistic vorbind, lumea europeană a dat câştig de cauză pragmaticilor şi i-a izgonit pe lirici, şi cu toate acestea, singurul care poate fi expresiv e liricul. Pus să se exprime, un pragmatic e semidoct, un bufon e cabotin, iar un teoretician e plicticos. Dar faptul că numai liricul vibrează în sens înalt nu are darul de a-i schimba soarta. Omenirea nu mai are nevoie de filozofi şi de poeţi.