Moartea, pragul învierii

Un articol de: Pr. Prof. Dr. Vasile Gordon - 08 Octombrie 2023

Duminica a 20-a după Rusalii (Învierea fiului văduvei din Nain) Luca 7, 11-16

În vremea aceea S-a dus Iisus într-o cetate numită Nain şi împreună cu El mergeau ucenicii Lui şi mulţime mare. Iar când S-a apropiat de poarta cetăţii, iată scoteau un mort, singurul copil al mamei sale, şi ea era văduvă, iar mulţime mare din cetate era cu ea. Şi, văzând-o Domnul, I s-a făcut milă de ea şi i-a zis: Nu plânge! Atunci, apropiindu-Se, S-a atins de sicriu, iar cei ce-l duceau s-au oprit. Şi a zis: Tinere, ţie îţi zic, scoală-te! Iar cel ce fusese mort s-a ridicat şi a început să vorbească, iar Iisus l-a dat mamei sale. Şi frică i-a cuprins pe toţi şi slăveau pe Dumnezeu, zicând: Proroc mare S-a ridicat între noi şi Dumnezeu a cercetat pe poporul Său.

Deși este deosebit de impresionantă, acum ca și în urmă cu 2.000 de ani, minunea învierii tânărului din Nain nu a fost săvârșită de Mântuitorul numai pentru a rezolva situația dramatică în care se găsea o mamă îndurerată. Dacă Iisus ar fi fost preocupat exclusiv de săvârșirea minunilor, ar fi înviat pe toți morții tineri din vremea misiunii Lui. El a vrut să dea, în acel moment, un semn privind dumnezeirea Sa, fapt remarcat de toți cei de față, exclamând: „Proroc mare S-a ridicat între noi!”. Mărturie despre dumnezeirea Lui am auzit și în pericopa Apostolului citit azi: „Vă fac cunoscut, fraților, că Evanghelia cea binevestită de mine nu este după om. Pentru că nici eu n-am primit-o de la om, nici n-am învățat-o, ci prin descoperirea lui Iisus Hristos” (Gal 1, 11-12).

Percepția diferită a morții

Oamenii se raportează la moarte cel puțin în trei moduri. Două dintre ele sunt extreme: unii indiferenți, alții cu scrupulozitate și înfricoșare. Al treilea mod, echilibrat, este recomandabil tuturor: nu ignoră moartea, dar o văd ca pe un prag firesc spre înviere. Cine crede în Dumnezeu cu adevărat crede și în înviere! Din această perspectivă, moartea nu e o fatalitate înfrico­șătoare, ci, paradoxal poate pentru unii, chiar binefacere. Iar pilda sfinților este ilustrativă, în acest înțeles. Dăm un singur exemplu: Sfântul Vasile cel Mare, luptând împotriva ereziilor din vremea sa, a fost nevoit să-l înfrunte odată pe guvernatorul arian, Modest, mâna dreaptă a împăratului Valens, arian și el. Amenințat cu moartea, Sfântul Vasile răspunde senin: „Moartea este pentru mine o binefacere, că m-ar duce mai curând la Dumnezeu, prin Care trăiesc și Căruia slujesc!”. Guvernatorul a rămas uimit! Uimiți suntem și noi, desigur, auzind că moartea poate fi o binefacere, în condițiile în care știm câtă durere aduce des­părțirea de cei dragi. Dar Sfântul Vasile știa, cu siguranță, mărturisirea Sfântului Apostol Pavel: „Dacă trăim, pentru Domnul trăim, și dacă murim, pentru Dom­nul murim. Deci și dacă trăim, și dacă murim, ai Domnului suntem!” (Romani 14, 8).

Este o binefacere și în sensul că, murind, nu mai facem păcate și nici rău nimănui. Dar nici alții nu ne mai pot face rău nouă! Și nici nu le mai suntem prilej și sminteala de a (ne) face rău! Moartea curmă suferințele bolilor și ale bătrâneții, odată cu toate necazurile. Înlătură ura și invidia celor care nu ne iubesc. Mai mult, după ce murim, aceștia încep să vadă și anumite lucruri bune pe care le-am săvârșit... Dispar, ca prin minune, ura, invidia, resentimentele, făcând loc dragostei, respectului și adesea recunoș­tinței. Mai presus de toate, însă, moartea devine prag pentru fericita întâlnire cu Dumnezeu, cu sfinții și cu cei dragi ai noștri, plecați mai înainte, de care ne e atât de dor! De aceea, pentru creștin, gândul la moarte nu-i ceva înfricoșător, ci un sprijin pentru viețuirea înțeleaptă. Așa îndeamnă Isus, fiul lui Sirah: „În tot ce faci adu-ți aminte de sfârșitul tău și nu vei păcătui niciodată!” (7, 38). Să ne amintim că și părintele Cleopa de la Sihăstria îndemna adesea: „Să aveți în minte, de o parte, frica lui Dumnezeu, de cealaltă, amintirea morții!”. În acest mod viețuim într-o perspectivă care trece de pragul morții, gândindu-ne la fericita întâlnire cu locuitorii cerului, așa cum mărturisim în Crez: „Aștept învierea morților și viața veacului ce va să fie!”.  

Nu moartea, ci învierea are ultimul cuvânt!

Înțelegând binefacerile morții, nu înseamnă că-i facem apologia. Recunoaștem, desigur, necesitatea ei, având și pilda bobului de grâu (Ioan 12, 24), dar ea rămâne totuși un fenomen intrat accidental în viața omenirii. În schimb, învierea este un dar al lui Dumnezeu, izvorât din iubirea Sa jertfelnică. Mărturia din Cântarea cântărilor (8, 6): „Iubirea ca moartea e de tare!” - cu înțeles ce ține de nivelul de atunci al gândirii omenești - este completată cu mărturii ce țin de înțelesul înalt din Legea Harului, începând cu Sfântul Apostol Pavel („Iubirea nu cade niciodată!”, I Co 13, 8), continuând cu un nor de mărturii ale părinților Bisericii, până în zilele noastre. Părintele Galeriu, bunăoară, rostea adesea aceste cuvinte: „Iubirea-i mai tare decât moartea, pentru că naște viața, o mântuiește!”. Anul acesta, când s-au împlinit 20 de ani de la trecerea sa în veșnicie, iată, avem un nou prilej să-l pomenim cu recunoștință și să-i mulțumim pentru toate câte ne-a învățat. Între altele, pentru că ne-a semnalat o carte de referință pentru tema învierii: „Aglaofon sau despre înviere” (PSB, vol. 10, 1985; traducere: pr. prof. C. Cornițescu. Autor: Metodiu de Olimp, martirizat în anul 311). De mare adâncime sunt, de pildă, explicațiile privind rostul morții și modul cum vor învia trupurile. Redăm câteva crâmpeie: „Moartea a fost folosită de Dumnezeu, medicul prin ex­celență, ca antidot în vederea smulgerii din rădăcină și a nimicirii păcatului, pentru ca răul să nu fie în noi, cei nemuritori. Cât suntem în trup, suntem ca niște bolnavi de boala păcatului. Așa că Dumnezeu, în înțelep­ciunea Lui, a rânduit moartea ca medicament curățitor al ambelor componente, al sufletului și al trupului, ca să devenim fără prihană” (pp. 151-152). Iar pentru înviere sunt date exemplele cunoscute al „bobului de grâu” și al „somnului”. Extrem de originală ni se pare, însă, metafora cu „râurile și apa mării”: „Apele dulci curg în mare. După ce se amestecă în apa sărată, se evaporă și curg din nori iarăși ca ape dulci…” (p. 193).

„Dumnezeu a cercetat pe poporul Său!”

În această exclamație, care încheie pericopa evanghelică, observăm expresia „a cercetat”, ca formulă de traducere preferată de edițiile mai noi ale Bibliei românești. Pentru comparație, notăm mai întâi că în Noul Testament de la Bălgrad (1648) întâlnim o traducere aparent mult diferită, deosebit de interesantă: „Și socoti Dumnezău pre oamenii Săi”. Adică, i-a avut în atenție, în grijă, i-a numărat printre ai Săi. Tot în cadru comparativ, să observăm că Fericitul Ieronim preferă un alt cuvânt, diferit și el: „a vizitat…” („Deus visitavit plebem suam” - Vulgata). Acesta este, de altfel, și primul sens al verbului „ἐπισκέπτεσθαι” utilizat în edițiile grecești (inclusiv „Vatoped”, 2022): „Ἐπεσκέψατο ὁ θεὸς τὸν λαὸν αὐτοῦ!”. Remarcabil este faptul că verbul „ἐπισκέπτεσθαι”, odată cu sensul „a vizita”, mai are și alte înțelesuri: a avea grijă, a privi la, a fi atent la… Ei bine, toate aceste sensuri se regăsesc, în cele din urmă, în verbul românesc a cerceta, provenit din latinescul circito (a înconjura), același folosit de noi într-o frumoasă rugăciune din slujba Ceasului I: „…Încon­joară-ne pre noi cu sfinții Tăi îngeri!” („Cel ce în toată vremea și-n tot ceasul…”). 

În concluzie, cuvintele-excla­mație „a cercetat pe poporul Său” sunt și cuvintele noastre, dar la timpul (mereu) prezent: în Pronia Sa, Dumnezeu ne cercetează neîncetat, ne înconjoară, ne cuprinde în brațele Sale, în multe feluri și în multe chipuri. Ai Lui suntem, și în lumea aceasta, și în ceea ce va să vină! De aceea, ne rugăm, odată cu același pomenit episcop martir, Metodiu de Olimp: „Doamne, Dumnezeule, Te laud și preamăresc numele Tău, pentru că ai făcut cu noi, dintru început, lucruri minunate. Noi am călcat porunca Ta prin Adam, însă Tu ai nimicit plin de biruință moartea și ne-ai șters lacrimile de pe obraz! Tu ai făcut lumea din nimic și nimic din cele ce există nu este lipsit de fru­musețe și de rânduială! Ție, Doamne, Îți ofer, din tot sufletul, «fructul buzelor» (Evr. 13, 15), darul binecuvântării, prin Preotul și Fiul Tău, Cel Unul născut, Iisus Hristos, Domnul și Mântuitorul nostru, prin care Tu ai condus lumea la nemurire… Înlătură tot ceea ce ne împovărează și fii ajutorul, sprijinitorul și doctorul nostru; fă să fim tari și sănătoși în credință! Fă ca, sănătoși la cuget și luminați la vedere, să nu fim pe mai departe robii morții! Că a Ta este mărirea și puterea, din veac și până în veac!” (Op. cit., pp. 210-211).