Modelul de viaţă american este în criză şi confuzie

În România, sociologii oferă cu frenezie tot mai multe argumente că familia se află în pragul crizei. Am fi tentaţi să spunem că odată cu alte standarde şi alte valori importăm şi noi mentalităţi din sfera familiei, în iureşul integrării noastre în Uniunea Europeană. Poate mulţi dintre noi reluăm experienţe mai vechi, din anii '60-'70, experienţe care, aşa cum spune doamna Victoria Thorn în dialogul care urmează, au devenit astăzi eşecuri recunoscute la nivel general în Statele Unite ale Americii.

Doamnă Victoria Thorn, aveţi o experienţă de aproape 20 de ani în ceea ce priveşte consilierea în domeniul familiei şi copiilor. Care credeţi că sunt marile probleme cu care se confruntă femeia americană, în general? Una dintre cele mai mari probleme ale femeii americane porneşte de la un lucru în aparenţă neînsemnat. Femeii îi vine foarte greu să ştie cum să-şi găsească un soţ şi ce anume trebuie să caute la un soţ. Când se gândesc la soţ, femeile nu sunt sigure de ceea ce vor. Unele dintre ele vin din familii divorţate. Nu l-au avut pe tată prezent în familie, iar taţii sunt foarte importanţi atunci când trebuie să-ţi găseşti un partener de viaţă. Nouă ni s-a spus, de-a lungul timpului, că relaţiile sexuale nu au nici un fel de consecinţe şi că poţi avea astfel de relaţii cu parteneri la întâmplare. Dar rezultatul este că astfel de relaţii te fac să suferi. Există femei care au avut mulţi parteneri şi sunt total nefericite. O altă întrebare pentru femeia americană este: Cine sunt? Sunt femeie de carieră? Sunt soţie şi mamă? Cum îmi echilibrez munca astfel încât să pot să fiu şi soţie, şi mamă? Câţi copii ar trebui să am? Societatea, din nefericire, ne presează să avem un număr limitat de copii. Atunci, femeia face unul sau doi copii... Iar dacă în străfundul inimii sale ea îşi va dori trei sau mai mulţi copii, acest lucru îi va crea un conflict interior. O altă problemă a femeii americane este: Când ar trebui să se mărite? De obicei, oamenii îi spun că nu este destul de matură pentru asta. Dar ce înseamnă acest lucru? Câţi ani trebuie să ai ca să fii "gata"? Realitatea este că femeile care gândesc astfel pot rata, uneori, probabil, ceea ce Dumnezeu le-a predestinat. Ele pot spune, da, îl iubesc, dar am doar 22 de ani, dacă toţi din jur îi vor repeta "eşti prea tânără ca să te măriţi". Şi, uneori, în acest fel, ele pot rata poate cea mai bună pereche. Femeia nu ştie când să se mărite, cum să-şi găsească un soţ, iar la baza acestei căutări este problema, cum să-şi găsească adevărata fericire. Şi fericirea nu este materială, cum i-ar plăcea societăţii americane să creadă - case, maşini -, esenţa acestei fericiri constă în a descoperi ce vrea Dumnezeu să fim noi cu adevărat. Cum să trăim cu toate cele pe care Dumnezeu ni le-a dăruit? Şi asta poate fi foarte diferit de celălalt plan pe care noi îl avem pentru viaţa noastră... Aţi adus în discuţie neliniştile femeii în faţa unei societăţi care-i cere lucruri ce vin împotriva firii ei sau mai exact a tradiţiei creştine. Şi în România, asemenea probleme încep să se simtă. Cum s-a ajuns la această situaţie? Ce s-a întâmplat cu familiile americane din ultimele generaţii? Ce direcţie va lua cursul realităţilor de acum? Este important pentru noi, românii, să ştim acest lucru, căci, cum se ştie, "modelul american" funcţionează şi la acest capitol al orientării vieţii de familie. Cel puţin o generaţie de părinţi sau chiar două ar putea fi uşor în confuzie. Într-un fel, ne-am pierdut curajul. În ceea ce priveşte creşterea copiilor, ne-am pierdut încrederea în noi, în Dumnezeu şi căutăm sfaturi la tot soiul de experţi şi specialişti. Ce poate spune un expert sau altul despre cum să-mi cresc copiii? Ce spune unul poate fi complet diferit de ceea ce spune altul. Precizez că mă refer aici la problemele obişnuite, cotidiene, nu la faptul că nu trebuie să consulţi anumiţi specialişti atunci când este cu adevărat necesar. Însă, dacă te laşi orbeşte pe mâna specialiştilor, poţi intra într-o confuzie totală privitor la ceea ce crezi tu însăţi despre creşterea copiilor tăi şi poţi ajunge să nu mai ai încredere în tine deloc. Şi pentru părinţi, mai ales din momentul în care contracepţia a devenit posibilă, în loc ca fiecare copil să fie bine-venit în familie, dintr-odată, copiii au devenit copii doriţi. Or, dacă eu am trei sau patru copii, nu-mi voi investi toate speranţele doar într-unul singur, iar copiii vor avea o mai mare posibilitate de a fi ei înşişi. Dacă voi avea doar un copil sau doi, băiatul trebuie să-mi îndeplinească aşteptările mele a ceea ce vreau eu să fie, fata, la fel, şi astfel copiii sunt văzuţi ca produse finale, înţelegând prin asta că ei se reflectă în mine şi ceea ce fac mă determină pe mine. Pentru părinţi, este un lucru destul de dificil, deoarece, în acest caz, cum să le oferi copiilor libertate într-o societate care spune nu, nu ar trebui să faci asta... Nu vorbesc aici de o libertate care ia în calcul viciile, dar, de exemplu, dacă sunt băiat şi-mi place să cânt la pian, iar părinţii vor să mă facă atlet, ei mă vor împinge spre atletism. Dar asta nu mă va face fericit, deoarece eu nu vreau să fac ceea ce mă împing părinţii să fac şi nu acesta este darul meu. Familiile care iau masa împreună au mai puţine probleme Ce realităţi concrete determină dizolvarea familiilor? În ultima vreme, în SUA, dacă mama are o slujbă foarte bună, tatăl este dispus să stea acasă şi să aibă grijă de casă. Nu e rău pentru copii, căci cel puţin unul din părinţi este cu ei şi le dedică toată grija. Însă stresul din societate este foarte mare, în general, deoarece mama trebuie să lucreze şi ea, tatăl, la fel. Ambii pleacă foarte devreme de acasă, iar copiii se află în îngrijirea unor oameni, să le spunem străini, sau în centre de zi, unde cineva are grijă de ei toată ziua. Sau merg la şcoală, dar nu se pot întoarce acasă până seara, căci drumul cu maşina de acasă până la şcoală e de obicei lung. Familiile nu mai mănâncă împreună, deoarece copiii au şi ei activităţile lor. Când ajung acasă, trebuie să am grijă ca băiatul să meargă la ora de tenis, iar fata, la ora de pian. Nu avem răgazul necesar să stăm împreună ca o familie... Am văzut nişte statistici foarte interesante în SUA şi probabil că sunt valabile peste tot. Familiile care iau masa împreună au mai puţine probleme cu adolescenţii: sarcini, utilizarea drogurilor. Aceste statistici au un anume sens, dacă ne gândim că familia, ca grup, se adună cel puţin o dată pe zi împreună să discute. Deci timpul ca factor în relaţionare contează foarte mult. Apoi, cum menţii relaţia într-un cuplu? Cum creşti relaţia, dacă abia ai timp să te vezi unul cu altul? Iar când te vezi, apar tensiuni... El este obosit, căci abia a sosit şi vrea ca tu să ai grijă de copii. Tu eşti obosită şi vrei ca el să aibă grijă de copii... E o tensiune care se repercutează apoi în relaţia intimă... Când ambii soţi lucrează din zori şi până în noapte, e dificil să-şi facă timp, chiar în timpul zilei, să fie împreună. Când ajungi acasă, eşti epuizat, cazi în pat şi a doua zi dimineaţă o iei de la capăt. Aşadar, factorii de stres pentru un cuplu astăzi sunt enorm de mulţi... Iar familiile din America, în special, pentru că m-aţi întrebat despre situaţia de la noi, sunt supuse stresului şi nu prea au răgazul de a sta împreună. Când am fost o ţară mai mult agrară, oamenii obişnuiau să ia masa în familia lărgită duminica. Mergeam la părinţi, la surori sau fraţi şi discutam, copiii se jucau... Acest lucru nu se mai întâmplă... În cursul zilei, acest răgaz poate fi ocupat de alte lucruri... Să spunem, soţia merge la sală, să-şi facă porţia de gimnastică sau merge să alerge. Asta face ea pentru ea, iar în timpul acesta, soţul rămâne singur acasă. Stresul programelor supraîncărcate şi apoi programul supraîncărcat al copiilor constituie o provocare reală pentru părinţi. Nu există posibilitatea ca relaţiile de căsătorie să crească. Apoi, unor mame le vine greu să se despartă de copii în weekend, când ele ar trebui să fie doar cu soţul împreună... Ele însă se simt vinovate că în timpul săptămânii nu s-au aflat lângă aceştia atât cât trebuie. Nu mă refer la vacanţe, vorbesc despre faptul că soţii trebuie să iasă împreună măcar o dată pe săptămână, să fie doar ei doi. Este foame de credinţă în America Ca îndrumător spiritual, ce puteţi spune despre problemele spirituale cu care vin oamenii la dumneavoastră? Sunt multe probleme. Dar, sigur, nu în orice familie. Unele familii au o viaţă sănătoasă şi o viaţă de credinţă împreună. Însă, în general, se simte faptul că nu i-am avut pe părinţii sau pe bunicii noştri care să ne înveţe credinţa. Oamenii spun că poţi deprinde credinţa. Dar credinţa se şi învaţă. Dacă am stat cu bunica din copilărie, ea m-a luat la biserică, mi-a spus poveşti despre sfinţi, mi-a povestit despre Iisus, eu efectiv absorb credinţa prin ea. Asta, pe de o parte. Pe de altă parte, bărbaţii suferă o criză a credinţei, cel puţin unii dintre ei. Deoarece ei nu ştiu cine trebuie să fie ei ca bărbaţi. Dacă nu ştii cine trebuie să fii ca bărbat, e dificil să ai o relaţie cu Dumnezeu. Unii dintre ei provin din familii destrămate. Avem nevoie de relaţia cu tatăl nostru biologic ca să ne putem dezvolta o relaţie sănătoasă cu Dumnezeu. Asta se reflectă spre noi şi spre Tată Nostru cel Iubitor. În al treilea rând, apar deja probleme ca urmare a folosirii tehnologiilor reproductive. Dacă sunt conceput dintr-o bancă de spermă, cine sunt? Nu-mi pot găsi tatăl. Pot să intru pe internet, găsesc că tatăl meu a fost numărul 422, ca donator, de exemplu, pot să găsesc acolo că mai am fraţi şi surori vitregi, dar cine sunt eu? Cine este tatăl meu?... Dacă părinţii consideră că am fost "o greşeală" pentru ei, iarăşi, apare o întrebare existenţială, pe care trebuie s-o rezolv. Dacă sunt conceput în eprubetă, iar părinţii mei au plătit bani pentru asta, iarăşi, cine sunt? Când eu lucrez cu tinerii, uneori avem zile de reculegere şi îi rog să-mi deseneze inimile lor. Mă refer aici la Iezechiel, 36:28: "Vă voi da inimă nouă şi duh nou vă voi da". De fiecare dată când fac acest lucru, ei desenează inimi rupte, uneori bandajate. Asta îmi spune cât sunt de afectaţi în toată fiinţa lor. Cum găsim credinţa adevărată? E nevoie de muncă aici. Dacă nu-mi cunosc credinţa, cum trăiesc cu ea? Dacă nu-mi fac propria credinţă, dacă nu mi-o asum, cum cresc, cum mă dezvolt? Sunt oameni care îl caută pe Dumnezeu şi această perioadă de căutare spirituală este cu adevărat minunată în SUA. Sunt multe grupuri şi organizaţii care-i ajută pe oameni să se apropie de Dumnezeu în mod sănătos. Avem zile de reflecţie pentru bărbaţi, când bărbaţii vin împreună cu fiii şi cu taţii lor să se roage. Avem zile similare pentru femei. Asta ca să-i aducem împreună, să le instruim, nu numai mintea, ci şi inima. Ei au această posibilitate şi, repet, există această posibilitate astăzi, în Statele Unite. E o foame pentru asta, şi se observă, în special, la tineri. Naşterea este ca un eveniment patologic În SUA, au existat rupturi între genraţiile de copii şi părinţi în anii '60 mai ales. Ce lucruri determină acum stricarea relaţiei dintre generaţii? Una dintre provocările sistemului nostru de familie este faptul că părinţii pot fi atât de ocupaţi, încât pot renunţa la responsabilităţile lor parentale, nu în termeni de educare a copiilor lor, ci în termeni de iubire a propriilor copii. Îşi iubesc copiii, dar numai de la depărtare. Ştim că bebeluşii au nevoie de cineva care să-i ţină în braţe, să-i mângâie, să-i liniştească atunci când plâng. În America, în special, din cauza politicilor proaste de concediu maternal, repet, politici îngrozitoare, mamele trebuie să plece la muncă la trei luni după ce au născut. Închipuiţi-vă că, dacă mamele nu sunt toată ziua cu copilul, vine o vreme când parcă nici nu-l mai recunosc. Şi chiar la scurt timp după ce a născut, mama este nevoită să rupă aceste relaţii fundamentale, nu are posibilitatea să fie cu copiii, să le vorbească, să le povestească diferite lucruri. Să ştiţi că cele mai importante conversaţii se petrec în mod accidental. Şi, dacă mama e lângă copil, el poate întreba oricând, poate pune orice întrebare. Dar dacă mama vine acasă seara târziu, când trebuie să mănânce, apoi copilul merge la culcare, nu mai are timp de discuţii. Şi iar se pune problema timpului, care este foarte importantă în sistemul de ataşare şi întărire a legăturilor de familie. În alte ţări, există chiar trei ani de concediu maternal, unele ţări europene au aceste concedii maternale generoase. Noi, nu. Dacă eu, ca mamă, stau lângă copil timp de doi sau trei ani, acest copil se va adapta mai uşor în societate când va deveni adult. Pentru mame, în special, este foarte greu, deoarece trebuie să meargă la muncă atunci când ar trebui să stea acasă, să alăpteze, să se ataşeze de copil. Sunt multe lucruri care trebuie schimbate aici. Există psihologi americani care susţin o reformă a concediului maternal sau paternal, ceea ce ar permite părinţilor şi copilului să se ataşeze unul de altul. Multe din cele care trebuie schimbate se află chiar în miezul lucrurilor. Noi, ca societate, nu respectăm naşterea. Pentru societatea americană, naşterea este ca un eveniment patologic, de care te grăbeşti să scapi, îţi dau câteva medicamente, apoi mergi acasă, şi încep să te sune de la serviciu. Toţi te întreabă când te întorci la muncă. Or, asta nu-ţi dă posibilitatea să te ataşezi pur şi simplu de copil. Şi asta le poate cauza copiilor suferinţă. Noi încă nu ştim care sunt cauzele acestei tulburări cu deficit de atenţie, despre care se vorbeşte atât de mult astăzi. Dar ştim că, dacă copilul este stresat de la o vârstă foarte mică, acest lucru poate fi un factor asociat tulburării cu deficit de atenţie. Ştim că, dacă un copil petrece foarte mult timp într-o unitate neonatală de îngrijire intensivă, va avea tulburări cu deficit de atenţie. Aceasta are legătură cu faptul că bebeluşul a fost stresat în tot acest timp şi conexiunile creierului s-au făcut altfel. Dacă conexiunile nu s-au făcut cum trebuie în creierul meu, voi avea o problemă psihologică, voi manifesta dificultăţi din punct de vedere psihologic. E important ca părinţii să fie lângă copii în primii ani de viaţă, căci asta înseamnă să ajuţi familia să stea împreună şi să le permiţi părinţilor timpul necesar să-şi crească copiii, în special. Credeţi că ne confruntăm cu adevărat cu o criză a familiei, criză care fărâmiţează relaţiile dintre oameni? Ce spun psihologii despre problemele de familie de azi? Există o criză a familiei, dar văd, de asemenea, în SUA, că există oameni care încearcă să schimbe lucrurile. Există cupluri care se căsătoresc şi care iau deciziile cele mai bune pentru familia lor, decât acum o generaţie, să spunem. Ei decid asupra timpului petrecut cu familia, asupra vacanţelor, asupra locului de muncă. Sunt din ce în ce mai mulţi părinţi care iau decizii ca să facă familia să funcţioneze mai bine.