Monahii şi „creştinii cibernetici“ (II)

Săptămâna trecută am încercat să evocăm împrejurările care au condus la apariţia monahismului creştin. Singura concluzie fermă pe care am putut-o trage a fost aceea că monahismul a apărut ca un gest reflex de apărare a fiorului iniţial al credinţei, de apărare faţă de conformismul ritualist care tindea să se instaureze în Biserică, o dată cu încheierea perioadei persecuţiilor.

Sub denumirea de monahi s-au ascuns, de fapt, acei creştini care au părăsit o lume care părea să nu mai aibă nimic de oferit. Nici măcar martiriul. Cu toate că iniţial avea caracteristici paraeclesiale, monahismul nu a întrerupt nici o clipă legătura cu comuniunea Bisericii. După un început marcat doar de spontaneitate şi puritatea trăirii credinţei, teoretizarea şi regula şi-au făcut loc în obştile monahale, din dorinţa de a oferi generaţiilor următoare cât mai mult din experienţele credinţei. Monahismul a intrat, încetul cu încetul, sub umbrela Bisericii, iar monahii, deşi iniţial au fost priviţi, poate, ca nişte inadaptaţi, şi-au pus amprenta foarte profund, în cele din urmă, asupra profilului comunităţii creştine. E suficient să amintim, în acest sens, de faptul că în Biserica Răsăritului cei mai mulţi sfinţi canonizaţi au fost monahi, cea mai vastă literatură teologică a fost compusă de monahi, iar referindu-ne la creştinismul catolic, întreg corpul eclesial este compus din monahi. (De aici am mai putea trage concluzia că zona Bisericii cu cea mai mare intensitate a credinţei stabileşte regula generală.) În articolul de joia trecută promiteam o analogie între interesantul traiect de început al fenomenului monahal şi ceea ce se întâmplă în zilele noastre. Poate un pic forţat (desigur, pentru a vă face cât mai curioşi) am vorbit atunci despre o nouă specie de creştini: „creştinii cibernetici“. La fel de bine, preluând sensurile termenului de „cibernetic“, am putea folosi expresii precum „creştinii informatici“ sau chiar „creştinii internautici“. Fără a o mai lungi, „creştinii informatici“ sunt acei creştini care simt că trăiesc profunde sentimente de credinţă (şi) atunci când sunt conectaţi la realitatea virtuală. Desigur, nu megabiţii în sine provoacă simţămintele înalte, ci conţinuturile specifice pe care le găsesc în paginile web. Dacă spaţiul public (mai ales cel urban) generează stări de stres, de frustrare, senzaţia că trăim într-o lume fără suflet, şi că în însuşi spaţiul comunităţii liturgice sentimentul efectiv al comuniunii nu este neapărat implicit, pe internet lucrurile stau altfel. Acolo, un creştin, oricât de pretenţios ar fi, găseşte orice, după dorirea sufletului său: rugăciuni (text sau audio), predici, opere de teologie patristică sau de istorie bisericească, învăţături ale marilor duhovnici, emisiuni radio şi ziare creştine etc. Credeţi că nu e de ajuns atât, că e nevoie şi de comuniune? Dar ce mai spuneţi dacă amintim de bloguri sau de forumurile de discuţii, unde se poate găsi orice, de la bârfă pe teme bisericeşti, până la confesiuni şi discuţii atât de sincere şi profunde, încât nu-ţi vine să crezi? Rămâne totuşi o problemă: participarea la Sfânta Liturghie. Desigur, o putem asculta în direct, la radio sau pe internet, chiar şi pomelnice putem lăsa pe siturile mănăstirilor, însă când vine vorba de împărtăşanie… lucrurile se complică. Nu pot să-mi imaginez că se va ajunge vreodată să se comande euharistia prin internet şi să se livreze prin colet poştal! Iar cu acest aspect nu s-au jucat nici monahii de la începuturi, cu tot nonconformismul lor. Deşi petreceau vreme îndelungată în pustie, când venea vorba de împărtăşanie, ştiau că trebuie să o primească de la biserică. Fenomenul „creştinismului internautic“ nu este încă foarte luat în seamă. Nici monahismul, la începuturile sale, nu a fost imediat remarcat. Este cert însă că internetul va afecta puternic dinamica şi reprezentările noastre despre comunitatea creştină şi poate chiar şi realizarea comuniunii creştine. Noţiuni precum „parohie virtuală“ ori „spovedanie online“ sună astăzi de-a dreptul provocator, însă cine ştie cât de neobişnuite vor mai fi aceste noţiuni peste câteva zeci de ani. Dacă e bine sau rău că se întâmplă aceste lucruri, răspunsurile diferă, după experienţe şi împrejurări. Bineînţeles că bunica mea de la ţară, obişnuită de zeci de ani cu locul ei din strana bisericii şi cu atmosfera de la liturghia la care toţi participanţii îi sunt cunoscuţi, va spune că treaba cu „credinţa pe internet“ e un semn al sfârşitului. Însă cel care a intrat în contact cu sublimul sentimentului creştin prin intermediul monitorului va avea, desigur, o cu totul altă părere. În ce mă priveşte, nu pot să consider decât o binecuvântare faptul că, printr-un simplu click, pot intra în legătură cu cei care-l iubesc pe Hristos (oriunde s-ar afla ei în lumea asta) sau mă pot desfăta, printr-un efort minim, cu gândurile Sfinţilor Părinţi. Dacă, după toate aparenţele, internetul poate contribui la îmbogăţirea vieţii interioare, nu văd de ce nu ar fi valorificată această oportunitate. Cred, totuşi, că unele lucruri, precum apa Botezului, prin care ne îmbrăcăm cu Hristos, pâinea şi vinul sfinţite la Liturghie, prin care ne unim cu Hristos sau, pur şi simplu, atmosfera încărcată de vocile corului şi mirosul de tămâie sau lumânări, nu vor putea fi niciodată înlocuite de internet sau de alte nebănuite născociri ale viitorului.