Monahul Proclu Nicău - un mare dar al Celui de Sus pentru noi
Ne este dor de părintele Proclu... Au trecut aproape doi ani de când părintele Proclu Nicău (1928-2017) a trecut la cele veşnice. Prin cuvintele sale îndulcite de graiul său moldovenesc ne descoperea adâncurile de gând, de taină, ale fiecăruia.
Deşi a fost un om simplu, avea o măreţie evanghelică. Întreaga lui viaţă a fost străbătută de dragostea şi jertfa sa faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni. Format la Universitatea pustiei, părintele Proclu a fost cu adevărat un monah cu o profundă sensibilitate lăuntrică, o frumoasă curăţie a sufletului şi a trupului, cu dragoste de Dumnezeu şi de oameni şi împodobit cu cea mai adâncă smerenie şi rugăciune. Urmând calea monahismului încă de la o vârstă fragedă, s-a adăpat din cugetul bisericesc autentic şi din modul de viaţă anahoretic cu toată fiinţa sa, ferindu-se de ceea ce era împotriva voii lui Dumnezeu şi fiind întru totul dăruit Lui. Nevoinţa rugăciunii de noapte şi-a păstrat-o până la moarte. Postea îndelung, făcea multe metanii, îşi încălzea inima în rugăciune, dăruindu-se în iubire cu totul lui Dumnezeu şi slujirii omului. Plângea zile în şir. Îl citea mereu pe Sfântul Isaac Sirul, cu ale cărui cuvinte dulci se hrănea. A fost ofrandă desăvârşită către Dumnezeu!
A rămas un gol în cei ca mine, în noi toţi care am fost binecuvântaţi să-l cunoaştem. A lăsat în urmă ceva, acel ceva pe care mulţi îl caută, mulţi îl doresc şi prea puţini îl găsim în această Vale a plângerii. E dragostea de Dumnezeu şi de oameni la cote înălţătoare, e esenţa credinţei, e totul. Părintele Proclu dădea sfaturi tuturor, îi ajuta pe toţi: monahi, ieromonahi, stareţi, stareţe, preoţi de mir, credincioşi, mireni, chiar şi oameni rătăciţi care aveau nevoie de ajutor, pentru fiecare avea un cuvânt de folos. Răspunsurile sale erau pline de lumină şi de putere. Insista pe rugăciunea către Mântuitorul, pe care se cuvine să o facem continuu sau cât mai des.
Părintele Proclu susţinea cu tărie Ortodoxia întreagă, aşa cum a fost lăsată şi predată de Sfinţii Părinţi şi de părinţii duhovniceşti care l-au format şi întărit în iubirea de Dumnezeu, precum marii părinţi ai Sihăstrei Neamţului - Cleopa Ilie şi Paisie Olaru. Părintele Îl mărturisea întotdeauna pe Mântuitorul Hristos şi ne îndemna să ascultăm de El, să ne unim cu El, să ne iubim unii pe alţii şi să ne iertăm unii pe alţii, să-i ajutăm pe cei din jur, să postim pentru a ne curăţa şi întări în duh, să păstrăm smerenia în noi şi cât mai mult să ne rugăm ca Dumnezeu să reverse mila şi iubirea Lui peste Biserică şi peste cei din jurul ei ca să fie cât mai mulţi oameni care să Îl cunoască pe Dumnezeu cel Viu şi iubitor de oameni şi, astfel, să se mântuiască.
Câţi oameni nu au mărturisit că părintele Proclu dădea în mod minunat răspunsuri la întrebări, înainte de a fi rostite? Câţi nu au simţit că sunt diagnosticaţi şi li se dă reţetă înainte de a-şi mărturisi suferinţa? Câţi nu au simţit darul înainte-vederii, prin care părintele, în mod atât de discret, descoperea situaţii ce urmau să se întâmple? Şi mai ales, câţi din cei cei ce au mers la părintele cu sufletul deschis şi neiscoditor nu au primit mângâiere sufletească, pace, nădejde şi bucurie? Toţi cei care l-au cercetat au primit răspuns după nevoile şi trebuinţele lor şi au rămas cu dorul revederii.
Părintele Proclu, la fel ca şi ceilalţi părinţi cu viaţă sfântă din generaţia sa, trăieşte acum în Ceruri, în lumina lui Hristos, pentru că sfinţia sa s-a umplut de Hristos cel Viu. Ne-a învăţat să preţuim viaţa, să nu irosim timpul dat de Bunul Dumnezeu, căci viaţa nu înseamnă a trăi, ci a şti pentru ce trăieşti (N.Iorga).
De doi ani nu îl mai găsim pe părintele la căsuţa de la Mitocul Bălan, ci la Mănăstirea Sihăstria Putnei, la mormântul său. Dar îl găsim mult mai aproape. Aproape de orice inimă care, simplu, cu credinţă îl cheamă în rugăciune: „Părinte, ajută-mă!”. Să avem parte de rugăciunea părintelui Proclu din veşnicie, să-l simţim aproape, să ne mângâie dorul, amintirea şi să ne călăuzească pe drumul ce duce la Dumnezeu.