Moştenirea Bisericii oltene peste veacuri
Odată cu obţinerea independenţei faţă de puternicul regat maghiar, prin victoria de la Posada din noiembrie 1330, istoria românilor din Ţara Românească a intrat într-o nouă fază a dezvoltării sale. În locul voievodatelor atestate documentar în 1247 întâlnim acum un singur stat, Ţara Românească.
La scurt timp după unificarea politică, s-a trecut la o organizare bisericească, fiind ales un singur ierarh, în locul episcopilor care existau pe lângă fiecare cneaz sau voievod. În 1359, Patriarhia Ecumenică a recunoscut oficial, ca Mitropolit al Ungrovlahiei, pe Iachint, cel transferat de la Vicina la Curtea de Argeş sau la Câmpulung, care trebuia să rămână în ţară şi să îndeplinească funcţiile obişnuite ale unui ierarh, hirotonind preoţi sau sfinţind biserici. În 1370, pentru ţinuturile din dreapta Oltului, s-a înfiinţat o nouă mitropolie, a Severinului, ca urmare a alipirii Amlaşului, Făgăraşului şi Banatului de Severin la Ţara Românească. După părerea părintelui profesor Mircea Păcurariu, reşedinţa acestei eparhii ar fi fost dintru început la Râmnic, unde se afla şi centrul cnezatului lui Farcaş, menţionat în diploma din 1247, ca o „continuare firească a unei organizări bisericeşti mai vechi, în frunte cu un ierarh”. Pentru că din 1403 nu mai regăsim date despre aceasta, unii istorici susţin că s-a desfiinţat, „dacă nu în 1403, cel mai târziu în 1419”, când Banatul a fost ocupat de unguri. Întâistătătorul de la Severin este posibil să se fi refugiat la mănăstirile Tismana, Cozia sau Strehaia, având urmaşi care perpetuau amintirea acestei eparhii, o desfiinţare a mitropoliei nefiind menţionată în actele vremii.
„... ducerea mai departe a vechii tradiţii”
Abia peste un secol, documentele timpului vorbesc despre înfiinţarea unei episcopii, care putea fi o continuatoare firească şi legitimă a vechii Mitropolii a Severinului. În 1503, Patriarhul Ecumenic Nifon al II-lea (1486-1488, 1496-1498), adus în ţară de către Radu cel Mare, a adunat „săbor mare deîmpreună cu Domnul şi cu toţi boearii, cu preoţii şi cu mirenii”, hotărând, între altele, înfiinţarea a două episcopii, pentru care a şi hirotonit „doi episcupi”, cărora le-a dat „eparhie hotărâtă, care cât va birui”. Privitor la aceste două centre, majoritatea istoricilor bisericeşti afirmă că soborul a hotărât înfiinţarea eparhiilor Râmnicului şi Buzăului, aşa cum rezultă şi din Cronica lui Gheorghe Şincai, care, citându-l pe generalul Bauer, menţiona: „Dară domnul acesta primind sfatul Mitropolitului Nifon, a mai făcut două episcopii adecă cea de la Râmnic şi cea de la Buzău”. Nu se cunoaşte însă exact nici dacă a numit pe cei doi viitori episcopi, nici dacă a hirotonit pe întâistătătorii acestor scaune arhiereşti. Ştim numai că Episcopia Râmnicului a fost înfiinţată pentru judeţele din dreapta Oltului, având reşedinţa dintru început la Râmnic, în Biserica „Sfântul Nicolae”, ctitoria lui Dan I, fratele lui Mircea cel Bătrân. Niculae Şerbănescu considera, pe bună dreptate, că Episcopia Râmnicului Noul Severin „nu era altceva decât ducerea mai departe a vechii tradiţii a instituţiei bisericeşti din Valahia Mică”, care întăreşte „convingerea că Mitropolia Severinului a rămas pe loc, în Oltenia”. Putem preciza că, la mijlocul secolului al XVIII-lea, s-a încercat stabilirea Reşedinţei episcopale la Craiova, oferindu-i-se drept Centru episcopal Biserica „Sfântul Dumitru”, dar acest plan nu s-a înfăptuit până în 1847, când, arzând Reşedinţa episcopală din Râmnic, a fost mutată la Craiova, unde a rămas până în 1856, când Sfântul Calinic a readus scaunul în vechea cetate a lui Mircea cel Bătrân, unde se află şi azi.