Moşul Gheorghe Lazăr, de la fotografie la icoană
Anul acesta se împlinesc 100 de ani de la trecerea Moşului Gheorghe Lazăr către Domnul, pe Care L-a iubit şi mărturisit. Viaţa sa, faptele sale şi locul cald pe care el l-a moştenit în inimile ucenicilor apropiaţi şi depărtaţi - toate adeveresc cu bogăţie că numele lui s-a înscris şi în cartea vieţii. Ucenicii şi admiratorii lui, prin evlavia pe care o au către Moşul Gheorghe, îl recomandă cu discreţie şi delicateţe la tronul Preasfintei Treimi şi la Sfântul Sinod spre a fi canonizat în mod oficial, pentru a fi recunoscut şi cinstit ca sfânt de toţi credincioşii Bisericii. Moşul Gheorghe nu a ştiut că este sfânt, nici cei ce l-au cunoscut şi iubit nu i-au cerut prin manifestări zelotiste canonizarea, ci au aşteptat-o cu emoţie şi delicateţe, aşa cum smerit, delicat şi paşnic a trăit toată viaţa omul lui Dumnezeu.
Străbătând cărările timpului, Biserica, „cu ajutorul Duhului Sfânt“, înscrie în memoria sa critică, pentru eternitate, tot ce este vrednic de Dumnezeu, dar mai ales pe cei care şi-au sfinţit viaţa. Hristos mângâie şi desfată pe cei chemaţi la Cina Sa, aducând din vistieria trecutului miresmele cereşti ale evenimentelor, cuvintelor şi oamenilor sfinţi. Cei care au „ochi de văzut şi urechi de auzit“ observă şi mărturisesc într-un glas că un loc deosebit în acest univers care devine tot mai bogat şi variat îl are Moşul Gheorghe Lazăr.
Prezent în conştiinţa oamenilor iubitori de cuvioşi
Cunoscut şi necunoscut, bogat şi sărac, pribeag, dar cetăţean al Cerului, Moşul Gheorghe îşi poartă şi astăzi paşii săi în conştiinţa oamenilor iubitori de cuvioşi; faptele, cuvintele şi viaţa lui au umplut deja multe pagini; ucenicii lui nu-l mai pot uita nicidecum; chipul lui inconfundabil a fost reprodus în multe exemplare, iar în ultima perioadă a început să apară chiar pe pereţii bisericilor. Este mare, bogat şi cunoscut de îngeri şi de cei credincioşi, dar este necunoscut de cei mai mulţi oameni; unii nu îl cunosc din indiferentism şi necredinţă, iar alţii, pentru puţina popularizare ce i s-a făcut până acum, aşadar din neştiinţă; iar în ochii celor necredincioşi, interesaţi doar de evidenţele imediate, a fost un cerşetor strenţuros, un ciudat sau fanatic care a umblat fără rost pe drumurile ţării. Însă, timpul - ca o sită necruţătoare, dar dreaptă - adevereşte tot mai clar că Moşul Gheorghe a împlinit o misterioasă şi bogată slujire profetică, ce aşteaptă a fi tâlcuită şi venerată. Duhul Sfânt, care suflă precum voieşte, Şi-a manifestat cu bogăţie şi deplină libertate lucrarea Sa în viaţa, faptele şi cuvintele acestui om.
Traversând diferite etape şi evenimente decisive, „trecând prin foc şi apă“, în cele din urmă Moşul Gheorghe îşi făgăduieşte viaţa lui Dumnezeu într-o slujire neobişnuită. Fără să fie înduplecat de frig şi de arşiţă, de ploi şi alte timpuri rele, desculţ şi cu capul descoperit vara şi iarna, cu Evanghelia iubirii dumnezeieşti strânsă la inimă cu o mână, iar în cealaltă mână purtând toiagul sărăciei şi al înstrăinării de lume, contemporanii care îl întâlneau pe drumurile ţării, şi mai cu seamă pe drumurile Neamţului, puteau primi învăţătură probată şi adeverită nu atât prin ceea ce auzeau de la el, ci mai ales prin ceea ce vedeau; ceea ce vezi e mai convingător şi mai sugestiv decât ceea ce auzi. Dar la Moşul Gheorghe - deşi numai vederea chipului său era o cutremurătoare predică - cele văzute erau tâlcuite de cele auzite, fiindcă el rostea necontenit psalmii prorocului David, iar rareori, după o rânduială numai de el cunoscută, oprindu-se din rugăciuni şi contemplaţii, îşi desfăşura în cuvinte şi înţelesuri, în învăţături şi predici gândurile aprinse pe care Dumnezeu le-a ascuns în inima lui arzătoare. „Cu picioarele crăpate ca nucul uscat“ din pricina gerului sau a arşiţei, cu pletele udate de ploaie sau zvântate de vânt, Moşul Gheorghe purta pururi cu el mărturia crucii, dar totodată, prin ochii săi senini ca albastrul cerului şi prin zâmbetul său netulburat de amărăciunile vieţii, revelaţia Învierii îşi împrăştia în cercuri tot mai largi lumina ei. Astfel, Moşul Gheorghe a adeverit cu forţa evidenţei că omul trebuie să urmeze modelul hristic de la pătimiri spre înviere, de la uciderea poftelor şi a păcatelor la bucuria şi pacea Duhului Sfânt.
Om al lui Dumnezeu, a trăit toată viaţa smerit, delicat şi paşnic
În faţa acestei paradigme cu neputinţă de încadrat în categorii sociale şi nici măcar religioase, cei care aveau ochi de văzut se lăsau luminaţi de gândurile lui Dumnezeu care fulgerau de pe chipul mărturisitorului Său. Vedem în Moşul Gheorghe Lazăr nu numai o persoană unică şi irepetabilă, dar mai ales un mod nou prin care Dumnezeu Îşi poartă paşii mărturisirii Sale în istorie, un alt mod prin care Dumnezeu zdruncină conştiinţele adormite şi modelează cursul propovăduirii Sale pentru a Se face cunoscut oamenilor dintr-o anumită regiune şi perioadă istorică. Înainte de Primul Război Mondial, când oamenii au dovedit cât de sălbatică este răutatea lor, Dumnezeu a arătat încă o dată cât de mare este bunătatea Sa, cât de ascunse sunt gândurile Sale, care aşteaptă şi cheamă omenirea la pocăinţă şi pace, iar nu la război şi ucidere. Moşul Gheorghe s-a făcut mesagerul acestei revelaţii, iar noi cei de astăzi, îndrăznim să tâlcuim în enigmatica sa viaţă şi acest plan divin. Când oamenii s-au hotărât să pună mâna pe armele ucigătoare, Moşul Gheorghe se retrage discret de pe „amvonul“ propovăduirii sale. Dacă ei nu vor „să lupte lupta cea bună a credinţei“ şi se angajează în lupte nimicitoare, misteriosul pelerin şi misionar se retrage în tăcerea lui Dumnezeu. În 15 august, când România intra în război, Moşul Gheorghe, la apusul unei misiuni căreia i s-a dedicat total şi deplin, „ca un bun ostaş al lui Hristos“, închină armele sale duhovniceşti Marelui Împărat Iisus Hristos, arătând lumii ce fel de arme trebuie să poarte creştinul. Aşa trecea în veşnicie, pentru ca de acolo să se roage cu mai multă putere pentru neamul său românesc. Turnul-clopotniţă al Bisericii „Sfântul Ioan“ din Piatra Neamţ, în care îşi avea chilia, stă şi astăzi mărturie despre acest „harismatic“ mirean.
Anul acesta se împlinesc 100 de ani de la trecerea Moşului Gheorghe Lazăr către Domnul, pe Care L-a iubit şi mărturisit. Viaţa sa, faptele sale şi locul cald pe care el l-a moştenit în inimile ucenicilor apropiaţi şi depărtaţi - toate adeveresc cu bogăţie că numele lui s-a înscris şi în cartea vieţii, adică în memoria eternă a lui Dumnezeu. Căci cum poate Dumnezeu să uite pe cel ce „a strigat spre El ziua şi noaptea“? Cum să uite Dumnezeu pe cel care a purtat pe trupul său semnele răstignirii şi ale slavei Sale? Cum să uite pe cel ce s-a făcut atât de statornic, rodnic şi viu mesager al iubirii Sale?
Ucenicii şi admiratorii lui, de atunci şi de acum, prin evlavia pe care o au către Moşul Gheorghe, îl recomandă cu discreţie şi delicateţe la tronul Preasfintei Treimi şi la Sfântul Sinod spre a fi canonizat în mod oficial, pentru a fi recunoscut şi cinstit ca sfânt de toţi credincioşii Bisericii. Moşul Gheorghe nu a ştiut că este sfânt, nici cei ce l-au cunoscut şi iubit nu i-au cerut prin manifestări zelotiste canonizarea, ci au aşteptat-o cu emoţie şi delicateţe, aşa cum smerit, delicat şi paşnic a trăit toată viaţa omul lui Dumnezeu.
Un mare cugetător şi literat al timpului, Eugen Relgis, a scris despre Moşul Gheorghe într-o scurtă lucrare literară a sa şi aceste cuvinte: „Multe revelaţii se pierd în astfel de opuscule. O mare idee îmbrăcată în haină de cerşitor... provoacă râsul; nu vedem ideea, ci comica durere a strenţelor sau dureroasa veselie a zorzoanelor. Marea idee tace. Odată va ţâşni luminoasă şi atotputernică“. Peste zeci de ani de când au fost scrise aceste rânduri, evenimentele legate de canonizarea sa, pe care le aşteptăm, îmbracă în aură profetică cuvintele marelui scriitor. (Ierodiaconul Vasile Nica, Mănăstirea Bistriţa - Neamţ)