Mucenicia în lumea de azi

În fiecare an, sărbătorile legate de Naşterea Domnului ne cheamă pe toţi să ne aducem aminte de faptul că în urmă cu peste 2000 de ani Dumnezeu S-a coborât pe pământ, pentru a ne urca pe noi, oamenii, în ceruri. De atunci încoace, întreaga lume creştină priveşte către Betleem, locul unde Fiul lui Dumnezeu, care exista mai înainte de veci, a acceptat să devină om. Naşterea lui Hristos ne-a adus speranţă, bucurie, iertare şi mântuire. Bucuria autentică a acestor zile se întemeiază pe faptul că Dumnezeu este cu noi, că nu suntem singuri pe acest pământ.

Cu toate acestea, în zilele de 27, 28 şi 29 decembrie, Biserica prăznuieşte o serie de mucenici, ce au plătit cu viaţa mărturisirea Întrupării Fiului lui Dumnezeu şi a Învierii lui Hristos. Sfântul Arhidiacon Ştefan, cei 20.000 de martiri ucişi în Nicomidia şi cei 14.000 de prunci ucişi de Irod stau mărturie peste veacuri că realitatea Întrupării nu a anulat realitatea martiriului, a muceniciei. Biserica a aşezat mucenicii în calendar imediat după naşterea Mântuitorului, deoarece moartea lor este paradoxal chiar viaţa lor, este momentul naşterii pentru veşnicie, de aceea constituie motiv de bucurie pentru Biserică, iar nu de tristeţe. Hristos nu a venit în lume să desfiinţeze moartea ca realitate istorică, ci a biruit prin Jertfa pe Cruce structura interioară a morţii, transformând-o în fereastră către veşnicia Împărăţiei lui Dumnezeu. Prin această fereastră se trece însă cu credinţă şi împreună cu Domnul Cel Înviat. Mai există mucenici astăzi? Este posibilă mucenicia în lumea contemporană? La aceste întrebări vom încerca să răspundem în rândurile de mai jos. În timp ce scriu aceste rânduri, pe întreg globul pământesc se află misionari şi mărturisitori ai lui Hristos, ce vestesc Evanghelia Iubirii Sale în ţări şi regimuri politice, sociale şi religioase ostile şi duşmănoase. Nu numai creştini de alte confesiuni, ci şi ortodocşi misionari în ţările Africii, ale Asiei şi Oceaniei, întăriţi de puterea Duhului lui Hristos, fără frică şi fără încetare sunt martori ai Lui până la marginile pământului. Realitatea martiriului, a muceniciei şi a mărturisirii a fost trăită de nenumăraţii mucenici ai temniţelor comuniste din întreaga lume. Secolul XX, pe care abia l-am încheiat, a fost definit de marele istoric italian Andrea Ricardi ca „secol al martiriului“. Dar pe lângă mucenicia propriu-zisă este posibilă o mucenicie spirituală, ce poate fi trăită atât în mânăstire, cât şi în lume. Există o mucenicie a monahului, dar şi una a familiei creştine. Trecerea de la epoca martiriului la epoca imperiului (313) a rodit prin apariţia monahismului, care îşi asumă mai departe sarcina „martiriului alb“, adică mărturia despre Împărăţia lui Hristos, anticipată şi trăită în această lume. Astfel, sensul ultim al ivirii monahismului în sânul Bisericii este cel pascal, deoarece mărturiseşte deja aici începutul Împărăţiei. Monahismul este „profeţia vizibilă“ a împărăţiei divine, încercarea de a arăta profetic încă din lumea aceasta acea lume în care Dumnezeu va fi totul în toate. Pe lângă aceasta, există şi o dimensiune ascetică şi martirică a vieţii de familie, care a fost teoretizată din nefericire mult mai puţin în comparaţie cu asceza monahală propriu-zisă. Familia a fost lăsată de Dumnezeu pentru a duce o luptă duhovnicească în doi, o „mucenicie“, astfel că orice creştin este chemat să fie un fel de monah în lume. Ce diferenţă este între o mamă care îşi creşte copiii priveghind nopţi de-a rândul pentru ei, plângând în faţa icoanei Maicii Domnului şi jertfindu-şi pentru ei întreaga viaţă, crescându-i ca noi ostaşi ai lui Hristos, şi o călugăriţă care se scoală la miezul nopţii la priveghere? Paul Evdochimov a îndrăznit să pună pe picior de egalitate cele două căi de mărturisire, familia şi monahismul: „Sfinţenia monahală şi sfinţenia conjugală sunt cei doi versanţi ai Taborului; culmea şi a unuia, şi a celuilalt este Duhul Sfânt. Cei ce a-ting vârful prin una sau prin alta dintre cele două căi intră în odihna lui Dumnezeu, în bucuria Domnului“. Principiile monahismului pot deveni prin interiorizare principii ale vieţii creştine în general, astfel că şi în căsnicie, în familie se cer ascultare, castitate şi sărăcie. Revenim la lumea noastră de azi. Vremurile de indiferedentism religios pe care le trăim acum şi în România este puţin probabil să ceară martiri, cel puţin în momentul de faţă. Ele cer însă mărturisitori adevăraţi ai Evangheliei lui Hristos. Fiul lui Dumnezeu Întrupat, înainte de a se înălţa la ceruri, ne-a lăsat un Testament. Nu ştiu dacă v-aţi întrebat vreodată care sunt ultimele cuvinte rostite de Mântuitorul pe pământ? Ele constituie Testamentul Său lăsat tuturor ucenicilor din toate timpurile şi locurile: „Ci veţi lua putere, venind Duhul Sfânt peste voi, şi Îmi veţi fi Mie martori în Ierusalim şi în toată Iudeea şi în Samaria şi până la marginile pământului“ (F. Ap. 1, 8). Astfel, oricine doreşte să fie cu adevărat ucenic al lui Hristos trebuie să fie un mărturisitor al faptelor de mântuire realizate de El, dar şi al modului nou de viaţă, plin de iubire şi jertfelnicie iniţiat de El.