Mucenicia şi umanismul

Sfinţii 40 de Mucenici erau soldaţi de carieră. A fi soldat înseamnă să te aştepţi ca fiecare zi să fie ultima, să-ţi dai viaţa în luptă oricând. Dar ei au ales să-şi dea viaţa într-un război în care nu se luptă împotriva unui duşman vremelnic, şi aşa, răbdând ispita, au luat cununa vieţii, pe care a pregătit-o Domnul tuturor celor ce-L iubesc pe El (Iacov 1, 12). Până să devină însă mucenici, cei 40 de soldaţi şi-au arătat însă martiriul răbdării, ştiut fiind faptul cum au răbdat gerul iernii şi nu au cedat ispitei întinse de guvernatorul Agricolae de a se desfăta în baia caldă care-i aştepta în apropiere.

Mucenicia însă este azi nu numai atributul celor 40 de soldaţi, ci şi al unei mame mărturisitoare, anume aceea a tânărului Meliton, ostaş aflat la vârsta deplinătăţii. La 30 de ani, orice părinte aşteaptă de la copiii săi rodul vieţii: familie, nepoţi, ranguri sociale. Totuşi, mama sfântului aşteaptă altceva de la fiul ei, pe care l-a crescut în alt duh, anume un lucru pe care mulţi nu l-am pomeni prea lesne. Ea aşteaptă deplinătatea fiului ei în Hristos, cu orice preţ. Orice mamă bună ar face orice să-şi salveze copilul: ar implora pe chinuitori, s-ar învinui pe sine pentru educaţia greşită, s-ar oferi în schimbul acestuia, ar promite câte şi mai câte. Dar ea face altceva, pentru că gândeşte în alte coordonate: cu dinadinsul spre dânsul întinzându-şi mâinile, îl învăţa grăind: "Fiul meu cel preadulce, mai rabdă încă puţin ca să fii desăvârşit. Nu te teme, fiule. Iată Hristos stă înainte, ajutându-ţi!" (Vieţile Sfinţilor, luna martie, ziua a 9-a). Tăria de caracter a acestei simple femei creştine însă este pusă mai straşnic la încercare. După ce toţi ceilalţi soldaţi sunt omorâţi în chinuri grele, sfărâmându-li-se oasele, fiind apoi încărcaţi într-un car şi duşi să fie arşi, se întâmplă ca Meliton să supravieţuiască. Probabil, dat fiind vigoarea tinereţii, acesta a rezistat mai bine chinurilor şi e lăsat să trăiască. În final, s-ar părea că până şi prigonitorii au un dram de "suflet", sunt umanişti. De acum, ei consideră că soldatul şi-a ispăşit pedeapsa pentru încăpăţânarea sa, aşa că e lăsat să trăiască în betegie şi ruşine, departe de onoarea militară, lepădat din rândul lumii respectabile. Însă, şocant pentru orice om din ziua de azi, mama acestuia, "văzând pe fiul ei singur, lăsându-şi slăbiciunea femeiască şi având tărie bărbătească, l-a luat pe umeri şi fără de temere mergea după car. Iar Mucenicul Meliton, care era dus de maica sa, bucurându-se, şi-a dat sufletul său în braţele lui Hristos. Iar mama, ajungând carele, a pus trupul fiului său mort peste trupurile sfinţilor". Această ciudată bărbăţie a unei mame de martir este poate pentru noi, cei de astăzi, o ciudăţenie, o dovadă de excentricitate, ba chiar nebunie. E remarcabil cum ideea creştină de martiriu pentru Hristos depăşeşte însă ceea ce noi am putea numi umanismul modern. Mama unui martir îşi doreşte mai degrabă moartea fiului său decât pierderea unei cununi veşnice. În aparenta ei nebunie, ea şi-a desăvârşit educaţia de mamă creştină: azi, fiul ei, Sfântul Meliton, este pomenit între cei 40 de Mucenici din Sevastia.