N-am venit să aduc pace
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, omilia XXXV, I, în Părinți și Scriitori Bisericești (1994), vol. 23, p. 431
„Prin aceste cuvinte Domnul îi mângâie pe ucenicii Săi, spunându-le: Să nu socotiți că voi sunteți pricina dezbinării dintre oameni; Eu sunt Cel Ce fac aceasta, pentru că sufletul oamenilor e așa! Nu vă tulburați, dar, că lucrurile se întâmplă împotriva așteptărilor voastre. Pentru aceasta am venit ca să aduc război. Aceasta-i voința Mea. Nu vă tulburați, dar, dacă pământul este plin de războaie și de intrigi. Când va fi dat la o parte ceea ce-i mai rău, atunci cerul se va uni cu ceea ce-i mai bun. Domnul a spus aceste cuvinte ucenicilor Săi ca să-i întărească în fața părerii proaste pe care o avea mulțimea despre ei. Și n-a spus: război, ci ceea ce-i mai cumplit decât războiul: Sabie. Să nu te miri dacă Domnul întrebuințează cuvinte grele și supărătoare la auz! Intenționat a deprins auzul ucenicilor Săi cu cuvinte aspre, pentru ca ei să nu se dea în lături atunci când vor da de greutăți. A întrebuințat un astfel de limbaj pentru ca să nu spună cineva că i-a înduplecat prin lingușeli, ascunzându-le greutățile apostoliei. Aceasta e pricina că Domnul folosește cuvinte aspre, cuvinte tari, chiar când ar fi putut să-și exprime gândul altfel. E mai bine ca realitatea să fie mai blândă decât cuvintele. (...) Nu numai prietenii, nici numai cetățenii se vor ridica unii împotriva altora, spune Domnul, ci și rudele și firea se va dezbina în ea însăși. (...) Asta arată mai cu seamă puterea Domnului, că ucenicii au auzit aceste cuvinte și totuși le-au primit și ei și au convins și pe alții să le primească. Cu toate că nu Hristos avea să dea naștere acestui război între rude, ci răutatea rudelor, totuși Hristos spune că El o face.”
(Cuvânt patristic, pr. Narcis Stupcanu)