Nevoia de comunicare

Deși trăim într-o epocă a comunicării, totuși legăturile dintre oameni sunt din ce în ce mai dificile.

Bunul Dumnezeu a creat omul din iubire, din dorința de a fi împreună cu El. Temeiul comunicării îl găsim dintru început în referatul biblic: Dumnezeu l-a creat pe Adam, apoi pentru ca el să nu rămână singur i-a creat ajutor pe măsura lui, a creat-o pe Eva din dorința de a comunica cu el: nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el. (Facere 2, 18).

De atunci și până în zilele noastre, comunicarea a trecut prin diverse feluri și chipuri de exprimare, ajungându-se acum ca într-o secundă să poți să vorbești oriunde în lume și cu cine dorești.

Astăzi mai mult ca oricând simțim nevoia să împărtășim gândurile, trăirile, experiențele noastre cu cât mai mulți oameni. Când crezi că ai ajuns la o formă avansată de comunicare se întâmplă ceva și efervescența aceea dintru început se întrerupe brusc, fără explicații. Iar de aici se declanșează un întreg proces: încep întrebările și preocupările, unde am greșit, ce s-a întâmplat, și din ceea ce era nu a mai rămas nimic... Am comunicat prea repede?

Totul începe când simți câtă nevoie ai de a vorbi cu Dumnezeu. De fapt, acela este punctul de sprijin, de plecare în dorința noastră de a comunica cu toată lumea.

Există o vorbă înțeleaptă care spune: cât de minunat este atunci când reușești să vorbești aceeași limbă! Care este aceasta? Limba sufletului! O vorbești atunci când ai încredere și curaj să vorbești despre ceea ce simți, având conștiința că nu există nici un interes din partea ascultătorului și că poți să-ți descarci sufletul. Aceasta este comunicarea autentică: atunci când întâlnești un suflet bun cu care reușești să gândești, să simți și să trăiești împreună.

De fapt, nevoia de comuniune înseamnă nevoia de rugăciune.Întâlnim adeseori oameni care simt nevoia să se retragă în mijlocul pădurii, în liniște și să vorbească cu ei înșiși. E minunat, și totuși, e o altă formă de singurătate. O singurătate în care nu Îl simțim departe pe Dumnezeu, ci fiind mereu în noi. Și atunci, cînd vorbim cu noi, o rugăciune de suflet ne aduce în dialog cu Bunul Dumnezeu. Și nu mai suntem singuri.

Obosit de cale, de răutăți, căutat și vândut de apropiați, Hristos simte nevoia să Se retragă în Grădina Ghetsimani și să Se roage, dar nu se află acolo singur, ci împreună cu Tatăl Cel din cer Căruia Îi spune: aceasta este viața veșnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Iisus Hristos, pe care L-ai trimis. (Ioan 17, 3).

Și mai e un lucru important: Hristos în Grădina Ghetsimani S-a rugat nu atât pentru Sine, cât pentru oameni. Și noi atunci când plecăm genunchii la rugăciune să ne rugăm pentru oamenii pe care i-a trimis Bunul Dumnezeu în viața noastră. Eu pentru aceștia Mă rog... ­Părinte Sfinte, păzește-i în numele Tău, în care Mi i-ai dat, ca să fie una precum suntem și Noi. (Ioan 17, 5-7).

Am fost creați pentru a fi în comuniune și e minunat să trăim în comuniune. Este șansa vieții noastre să ne bucurăm de viață și de oamenii frumoși din jurul nostru. Nu putem trăi singuri, nu putem să ne rugăm numai pentru noi, nu putem să ne restrângem universul cunoașterii la noi înșine. Cine suntem noi fără Dumnezeu și fără oamenii din jurul nostru ? Viața este frumoasă atunci când înțelegem că nevoia de comunicare este, de fapt, nevoia de Rugăciune.