Nevoia de trecut

Se spune că dacă nu respecţi trecutul s-ar putea să fii respectat de viitor şi nicăieri nu este mai evident acest lucru decât acolo unde istoria nu a fost prea generoasă. Acolo unde istoria nu a avut timp să se sedimenteze, ba chiar a refuzat cu obstinaţie să se aşeze într-un tipar anume. Cu toate acestea, oamenii au înţeles că orice istorie este mai importantă decât nici o istorie şi au ales să pună în valoare şi cele mai nesemnificative momente ale trecutului doar pentru a putea da astfel prestanţa necesară viitorului.

Un astfel de loc este America, un continent venit prea târziu pe scena marilor confruntări ale istoriei, dar care în scurt timp a ajuns să domine istoria. Sunt multe secrete ale acestei reuşite şi fiecare are propria sa reţetă încât ar fi cu neputinţă să poată fi desluşite toate, dar există ceva anume care reuşeşte să te fascineze dincolo de tehnologie sau organizare, iar acel ceva este grija faţă de înaintaşi. Fiecare faptă importantă este păstrată în memoria colectivă şi autorul ei este amintit cu fiecare prilej. Fiecare orăşel are muzeul său, fiecare comunitate are eroul său, iar ţara toată are părinţi fondatori. Pentru fiecare moment al scurtei lor istorii, americanii au mod special de a sărbători, iar toate acestea nu sunt făcute doar de complezenţă, doar ca reflexul unei datorii civice sau ca expresia unei evlavii impuse a unei religii civile. Americanii chiar îşi iau în serios istoria şi caută modele printre înaintaşii lor. Cu toate acestea, americanii nu sunt paseişti, nu se pierd într-o reverie melancolică cu privire la trecutul de aur şi la tristul viitor. Pentru ei trecutul este valoros atâta vreme cât este cheia viitorului. Trecutul are sens din perspectiva viitorului, modelele din trecut sunt de fapt exemple pentru viitor. Acest mod de a pune problema îi face pe americani mai puternici, mai deschişi şi mai optimişti. Privind toate acestea nu poţi să nu te simţi invidios şi în acelaşi timp ruşinat. Invidios pe naturaleţea cu care ei îşi cinstesc trecutul şi ruşinat că tu la rândul tău, deşi ai mult mai multe de cinstit într-o istorie cu adevărat milenară, nu reuşeşti să vezi în trecut decât măreţe umbre şi nu modele vii pentru viitor. Nu văd de ce am ajuns ca naţiune să ne urâm trecutul, să considerăm propriul trecut ca un lucru ruşinos care ar trebui mai degrabă ascuns, să îi vedem pe înaintaşi ca vinovaţi, şi nu ca exemple demne de urmat. Există o parte a trecutului nostru care nu ne face cinste, dar există şi o parte care poate fi prezentată lumii cu mândrie. Există oameni care au făcut cinste omenirii prin faptele lor, nu numai poporului român, şi nu în ultimul rând există sfinţii care au arătat prin viaţa lor că şi aici se poate da slavă lui Dumnezeu şi se poate trăi exemplar. Fără cinstirea trecutului nu există viitor pentru că viitorul se construieşte nu pe temelia prezentului mereu volatil şi supus schimbărilor, ci pe fundamentul unei experienţe profunde, care sedimentează în timp valorile şi adevărul. Iar fără respectul şi însuşirea acestor valori, specifice fiecărui neam în parte şi în acelaşi timp universale, nu există viitor, ci doar o prelungire iluzorie a unui prezent incert. Avem privilegiul ca în istoria noastră omenii mari să nu fie doar cei care au inventat maşinării sau au cucerit dealuri, ci să fie oameni care au mărturisit credinţa în Hristos şi au dat slavă lui Dumnezeu în condiţii deloc prielnice, sub stăpâniri potrivnice. Ei sunt cheia viitorului nostru. Şi dacă am avea măcar o parte din râvna americanilor pentru cinstirea înaintaşilor lor, am reuşi cu siguranţă să ne clădim un viitor nu doar în bani şi în putere, ci şi în duh şi adevăr.