Nicoleta Nechita - modelul învăţătorului credincios şi iscusit - s-a strămutat la cele veşnice*
A stăruit în a sădi în generaţiile de elevi pe care i-a educat bucuria cunoaşterii, sporind capacitatea lor de a-şi rezolva îndoielile şi neliniştea de a nu fi lăsaţi pradă ignoranţei, spiritului obtuz şi obscurantismului.
Am săvârşit slujba de înmormântare a celei care a fost învăţătorul prin excelenţă a multor generaţii.
Era în primăvara anului 1989 când, privind din foişorul casei domneşti a lui Ieremia Movilă din incinta Mănăstirii Suceviţa, l-am văzut plimbându-se pe profesorul meu de odinioară împreună cu o tânără, la vreo 26 ani, îmbrăcată sport, de statură mignonă, cu chipul măsliniu şi cu privirea limpede de culoarea cerului nerănit de apusuri. Parcă era iruptă din picturile lui Tiziano.
Admirau nestingheriţi frumuseţea locului, care se împletea armonios cu monumentalitatea arhitecturală a construcţiilor şi cu măreţia picturii exterioare a mănăstirii.
Din când în când îşi mai întrerupeau contemplarea, imortalizând cu aparatul foto imagini ale ctitoriei Movileştilor pentru sufletul lor şi pentru istoria unei familii în curs.
Am coborât la ei şi după ce ne-am heretisit, în semn de bucurie a reîntâlnirii, ne-am retras pentru câteva momente, într-o chilie, la o dulceaţă de cireşe amare şi la câte un pahar cu apă rece de la izvorul din stâncile muntelui, depănând, cu economia de cuvinte specifică rigorilor spaţiilor monahale, amintiri legate de oamenii şi locurile Buciumului copilăriei mele, dar şi a începuturilor de activitate didactică a domnului profesor.
În atari condiţii am cunoscut-o pe tânăra învăţătoare Nicoleta, care peste doar câteva luni avea să-i devină, prin Taină, soţie profesorului meu de odinioară.
Taina Cununiei, la dorinţa lor, am oficiat-o ad-hoc, nimic prestabilit, în luna iulie a anului 1989, în paraclisul Mănăstirii Putna; cununia s-a oficiat cu uşile încuiate, într-un cerc restrâns, doar cu naşii - familia Pascal - şi câţiva cunoscuţi de-ai mirilor, având în vedere pe de o parte statutul lor, iar pe de altă parte timpurile nefavorabile prin care trecea Biserica.
Şi din acel an, şi mulţi după aceea, familia Nicoleta şi Vasile Nechita au petrecut sărbătorile de Crăciun sau Paşti la naşii lor din Putna, participând la slujbele din mănăstire, unde de multe ori se şi împărtăşeau.
Un mod nobil de a fi în societate, în familie şi în taina sufletului său
După venirea mea în demnitatea de Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Iaşilor, familia Nicoleta şi Vasile Nechita mi-au devenit fii duhovniceşti.
Ca duhovnic, am fost impresionat de seriozitatea cu care îşi organizau timpul pus în slujba tinerilor dornici de cunoaştere. Lucrau până la epuizare. Aceasta era Liturghia pe care ei o slujeau cu toată dăruirea pe altarul sufletelor celor tineri.
Domnului profesor îi cunoşteam aplecarea spre matematici, dar nu mă gândeam că şi soţia sa are o asemenea pasiune.
Ca fiică duhovnicească, ceea ce m-a impresionat la ea a fost modul nobil de a fi, în societate, în familie, la catedră, la cabinetul medical din cadrul Spitalului „Providenţa“, în biserică şi în taina sufletului său.
În societate, a fost o persoană de o probitate morală şi intelectuală de necontestat. Avea abilităţi de comunicare, un deosebit simţ analitic şi sintetic în relaţie cu oamenii, spirit oganizatoric şi eficienţă în lucrul în echipă.
În familie şi-a iubit soţul, părinţii, sora şi cumnatul ca pe Sfânta Liturghie din noaptea de Paşti.
Ardea pentru ei cum ard lumânările de ceară curată din noaptea Învierii.
Din păcate, pierderea tatălui ei, întâmplată în urmă cu un an şi mai bine, i-a zdruncinat sănătatea, care şi aşa era destul de firavă.
Ca învăţător institutor, pregătirea sa, Liceul Pedagogic, Facultatea de Psihologie şi asistenţă socială, cursurile postuniversitare şi cele de perfecţionare, participarea la diferite conferinţe naţionale, cele peste 50 de articole cu profil matematic publicate în reviste de specialitate, promovarea în proporţie de 100% a elevilor la testul de admitere în clasa a V-a, precum şi obţinerea a nenumărate premii şi menţiuni la nivel naţional ale elevilor pregătiţi de Nicoleta Nechita, toate o recomandau drept una dintre cele mai bune învăţătoare din municipiul Iaşi.
De altfel, graţie seriozităţii cu care îşi făcea treaba acolo unde era solicitată, ea a fost cooptată în mai multe foruri la nivel naţional, dintre care amintim: Societatea de Ştiinţe Matematice din România; Asociaţia şi Colegiul Psihologilor din România; Societatea de Psihoterapie Experenţială din România; Asociaţia Naţională a Psihologilor de Familie (membru fondator).
Ca psiholog, având în vedere că lucra atât cu psihicul, cât şi cu sufletul omului, a fost ca un duhovnic; blândă când a îndreptat, prudentă când a îndrumat, binevoitoare când a întrebat, amabilă când a sfătuit, răbdătoare când a ascultat şi plină de bunăvoinţă când i s-a solicitat.
Ca dascăl, părintele Dumitru Stăniloae spunea că nu există misiune şi demnitate mai înaltă decât cea de învăţător; afirmaţia părintelui este întemeiată pe faptul că Însuşi Mântuitorul a împlinit la modul desăvârşit această slujire.
Profesia aceasta este o lucrare din dragoste spre mai multă dragoste, căci pe măsură ce dragostea învăţătorului se revarsă în sufletul învăţăcelului, face să crească în el o dragoste - răspuns; ele se întreţin reciproc, menţinând cele două suflete într-o strânsă comuniune.
Nicoleta Nechita a înţeles complexitatea şi nobleţea acestei profesiuni, cu care s-a identificat.
A stăruit în a sădi în generaţiile de elevi pe care i-a educat bucuria cunoaşterii, sporind capacitatea lor de a-şi rezolva îndoielile şi neliniştea, de a nu fi lăsaţi pradă ignoranţei, spiritului obtuz şi obscurantismului.
Şi-a iubit elevii ca un părinte, pătrunzând în sufletul lor cu discreţia omului înţelept şi iscusit.
Îşi fascina elevii, dincolo de multitudinea informaţiilor şi a tactului pedagogic, cu glasul, cu vorbele şi cu gesturile ei pline de eleganţă, cu fineţea sufletului său iubitor.
Prin spiritul ei bogat, deschis, autentic, responsabil şi, mai ales, generos a exercitat asupra elevilor o puternică influenţă formativă. Prin tot ce a spus şi a făcut în spirit creator, i-a pregătit pe elevi pentru viaţă. Ştiut este faptul că educaţia primită în clasele I-IV rodeşte în inimile copiilor întreaga lor existenţă.
O nestemată de mult preţ
Ca şi credincioasă, Nicoleta Nechita făcea parte integrantă din viaţa Bisericii, deşi activitatea ei didactică nu-i permitea să participe în toate duminicile şi sărbătorile la slujbe.
Dar atunci când mergea la biserică, era cu toată fiinţa sa acolo, în biserică. Indiferent cât de aglomerată ar fi fost biserica, nimic nu-i distrăgea atenţia în interiorul spaţiului de cult; relaţiona doar cu Dumnezeu prin preotul şi sfinţii Lui.
În rest, se ruga şi postea cu măsură, se spovedea şi se împărtăşea cu bună rânduială în toate posturile de peste an. Avea o evlavie sporită la Măicuţa Domnului. Când nu putea să meargă la icoana făcătoare de minuni de la Mănăstirea Nicula, mergea la icoana făcătoare de minuni a Măicuţei Domnului de la Mănăstirea Hadâmbu. Iar atunci când nu avea timpul fizic să iasă din cetate, le citea acatistul.
Avea ceva special pentru biserica „Sfântul Antonie cel Mare“ şi pentru părintele vicar Ionel Roată. De altfel, ultima împărtăşanie a primit-o pe patul spitalului, din mâinile părintelui vicar Ionel Roată, cel care a şi pregătit-o, la doar 52 de ani, cu merinde pentru drumul ei spre veşnicie. A primit împărtăşania în mod providenţial cu doar câteva zile în urmă, la praznicul Sfinţilor Mucenici Brâncoveni, căci şi ultimii doi ani i-au fost o mucenicie împlinită.
Dincolo de acest moment dureros, pentru noi toţi, cauzat de strămutarea prea timpurie la cele veşnice a Nicoletei Nechita, grăbită de o boală necruţătoare, fără de leac, personal mă simt mulţumit şi onorat în acelaşi timp sufleteşte că am avut o astfel de fiică duhovnicească.
Totodată, cred că nu doar pe mine mă încearcă acest sentiment de mulţumire, ci şi pe cei din familia sa - mamă, soră, cumnat - şi mai ales pe soţul ei care, începând de astăzi, va trebui să o poarte în sufletul domniei sale ca pe o nestemată de mult preţ.
Acelaşi sentiment, consider, îi încearcă şi pe prietenii ei de suflet, pe colegii din corpul profesoral al Şcolii „Carol I“ şi al Colegiului Naţional „Costache Negruzzi“, şi mai ales pe copiii din generaţiile pe care le-a îndrumat.
Şi pentru că în calitate de sportivă nu a reuşit să găsească lovitura cu care să-şi înfrunte boala şi moartea, să o lăsăm pe această făuritoare de personalităţi, care a construit cu pasiunea şi migala şlefuitorului de diamante edificii umane şi, prin aceasta, s-a întipărit în memoria afectivă a învăţăceilor, să-şi primească cele cuvenite de la Dumnezeu în Împărăţia Sa, Împărăţie pe care, de altfel, a descoperit-o în sufletul fiecărui copil.
Nouă nu ne rămâne decât să-i aşternem epitaful recunoştinţei pe lespedea mormântului, care îl va străjui până la învierea cea de obşte, pentru modul ei de a fi fost în Dumnezeu şi în societate.
* Cuvânt ţinut la slujba de înmormântare de ieri, 20 august 2015. Intertitlurile aparţin redacţiei