Nouă ani de la vizita lui Ioan Paul al II-lea în România

S-au împlinit nouă ani de la memorabila vizită apostolică a lui Ioan Paul al II-lea la Bucureşti. În perioada 7-9 mai, Ioan Paul al II-lea a fost primul papă din istoria Bisericii care a păşit pe pământul României. Acele frumoase zile stăruie în mintea multora dintre noi.

Ajungând pe Aeroportul Otopeni, papa a sărutat cu respect pământul României. Era vineri, 7 mai 1999. Pentru prima oară în istorie, un papă vizita o ţară majoritar ortodoxă.

Începea vizita de trei zile a marelui papă în „Grădina Maicii Domnului”. Aşa cum subliniază Radio Vatican, cele trei zile au fost un timp în care populaţia ţării a ştiut să scoată ceea ce are mai bun în inimă, dovedindu-şi - cum s-a spus în anturajul pontifului la întoarcerea la Roma - nobleţea sufletului curat, „cuminte şi cumsecade”, „sfios”, încă „nestricat” în ciuda încercărilor de pustiire lăuntrică.

Imaginea îmbrăţişării dintre Ioan Paul al II-lea şi Teoctist, patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, a fost transmisă peste tot. „Mărturia dată în comun este un mijloc puternic de evanghelizare; divizarea înseamnă victoria întunericului asupra luminii...”, a spus Sfântul Părinte. „Să izbucnească din Biserica Ortodoxă Română şi din cea Catolică o singură cântare de preamărire a numelui Domnului! Să formeze o simfonie de glasuri exprimând frăţietatea cordială a raporturilor reciproce şi implorând comuniunea deplină a tuturor credincioşilor”.

Urmărind discursurile papei de la Bucureşti, se pot observa cu uşurinţă convingerile sale: a venit pentru a mulţumi împreună cu noi lui Dumnezeu pentru că ne-a îngăduit să cântăm în libertate mărirea Sa; a venit ca pelerin, pentru a spune „cât de aproape este în simţire întreaga Biserică Catolică de strădania episcopilor, clerului şi credincioşilor Bisericii Ortodoxe Române”, a venit „să contemple chipul lui Cristos sculptat în Biserica Ortodoxă”; a venit să aducă omagiu poporului român şi celor care au suferit.

Crede că „sufletul mişcării ecumenice sunt: convertirea inimii, sfinţirea şi rugăciunea”, iar apropierea constă în cunoaştere, respect reciproc, aprecierea valorilor celuilalt şi în a sta pe punctele comune. şi asta a şi făcut: a scos în evidenţă bogăţiile liturgiei şi tradiţiei bizantine, martirii şi sfinţii din ortodoxie, istoria credinţei românilor, picturile bisericilor, icoanele, veşmintele liturgice, manuscrisele, patrimoniul artistic, contribuţia monahilor şi a monahiilor, teologii şi oamenii de cultură din ortodoxie; a apreciat străduinţele Bisericii şi programul de reînnoire din cadrul formării teologice şi catehetice, „comorile de spiritualitate şi de sfinţenie care au făcut preţioasă istoria seculară a României”.

Cuvintele Scripturii, a spus Sfântul Părinte, „nu slujesc pentru a-i arunca în faţă celuilalt eroarea, ci pentru a o demasca pe a noastră, pe cea a fiecăruia dintre noi. Am cunoscut opoziţii, incriminări, reticenţe interioare şi închistări reciproce. Cu toate acestea, şi unii şi alţii, suntem martori că, şi aici, pe acest pământ al României, martirii şi mărturisitorii au ştiut să slăvească numele lui Dumnezeu cu o singură inimă şi un singur suflet”.

Ne-am reîntâlnit cu prilejul vizitei, prin celebrările, cuvântările şi gesturile care au avut loc, cu Bisericile şi cu atmosfera lor, cu icoana care-i fereastră spre cer, am auzit clopotele care au răsunat din plin, dar în primul rând s-au auzit mesajele răspicate ale patriarhului şi ale papei.

În urechile multora prezenţi în diferite momente ale vizitei răsună şi acum cuvintele papei: „A-l iubi pe Cristos! Iată scopul ultim al existenţei noastre: a-l iubi în împrejurările concrete ale vieţii, încât iubirea Tatălui să se arate lumii! (...) Acum, în pragul mileniului trei, nu vă fie teamă: deschideţi larg porţile inimii voastre Mântuitorului Cristos! El vă iubeşte şi vă este aproape; El vă cheamă la un reînnoit angajament de evanghelizare”.

Strigătul de unitate de la ultima Liturghie poate că este cea mai frumoasă concluzie. Oricum, ceva s-a schimbat cu ocazia acelei vizite. Cântarea împreună, rugăciunile care s-au înălţat în acele zile, Liturghiile la care au fost prezenţi numeroşi credincioşi, proclamarea cuvântului Scripturii i-au apropiat pe români mai mult de cele sfinte şi între ei. Rămâne valabil şi azi îndemnul suveranului pontif: „Românie,... întemeiază-ţi viitorul mai departe pe stânca tare a Evangheliei. Cu ajutorul lui Cristos, vei fi protagonista unei noi perioade de entuziasm şi curaj. Vei fi naţiune prosperă, pământ roditor de bine, popor solidar şi făcător de pace”.