Nu mă lăsa să uit

În rugăciunea stareților de la Optina citim: „În toate faptele și cuvintele mele, Tu călăuzește-mi gândurile și simțămintele. În toate întâmplările neașteptate, nu mă lăsa să uit că totul vine de la Tine.” Avem aici două perspective complementare asupra unei zile: ce facem noi și ce ni se întâmplă. Împreună acoperă ziua întreagă.

„În toate faptele și cuvintele mele.” Rugăciunea pune cuvântul alături de faptă. Suntem tentați să zicem că faptele sunt lucruri serioase, iar vorbele sunt volatile, lipsite de greutate. Dar cu toții am fost răniți de cuvinte, ca de niște pietre aruncate neglijent și la rândul nostru am rănit la fel. Putem înțelege, prin urmare, de ce Evanghelia ne spune că vom da socoteală pentru fiecare cuvânt rostit în deșert. Și apoi: în toate. Rugăciunea nu selectează. Nu există presupunerea că ziua are momente care contează și momente de umplutură. Nu există un timp pentru viața duhovnicească și un neutru. Dimpotrivă, fiecare clipă e nevoie să fie prinsă în atmosfera harului. De aceea cerem călăuzirea lui Dumnezeu pentru gânduri și simțăminte, din care se nasc faptele și cuvintele. Lupta ascetică merge la rădăcina din care se nasc acțiunile noastre. Înainte de faptă și de cuvânt există deja o decizie luată la nivelul gândurilor și al simțirii.

În toate întâmplările neașteptate nu mă lăsa să uit că totul vine de la Tine. A doua cerere privește partea de zi pe care nu o scriem noi. Câtă vreme lucrurile merg după socoteala noastră, credința are foarte puțin de făcut. Ea devine crucială în clipa în care ceva se rupe. Noi nu cerem ca neprevăzutul să ne ocolească. Rugăciunea e realistă, nu putem evita necunoscutul. Nici măcar nu putem înțelege mereu care este rostul lucrurilor care ni se întâmplă, în cazul în care există un asemenea rost. Putem însă să nu uităm. Nu în sensul unei memorii școlărești, ci a unei amintiri continue a faptului că stăm în prezența lui Dumnezeu, dăruitorul a toate.

Când spunem că totul vine de la Dumnezeu, e necesar să fim puțin atenți. Nu zicem că Dumnezeu face răul. Tradiția a deosebit limpede între ceea ce Dumnezeu voiește și ceea ce doar îngăduie, iar deosebirea aceasta ne scutește de o mulțime de confuzii dureroase. Ceea ce spune rugăciunea este altceva, și anume că nimic nu ajunge la noi pe la spatele lui Dumnezeu, fără ca El să știe. Domnul a spus-o în Evanghelie: nici o vrabie nu cade fără știrea Tatălui, iar perii capului nostru sunt numărați. Imaginile acestea sunt alese anume pentru că vorbesc despre lucruri mărunte. Dacă purtarea de grijă coboară până acolo, atunci ea cuprinde și ziua mea, cu tot ce aduce ea nepoftit.

Omul care își amintește, în mijlocul unei zile tulburi, de unde vine ceea ce i se întâmplă, capătă deodată altă poziție. Nu primește explicații și nici nu i se promit. Primește însă ceva mai de folos: certitudinea că ceea ce i se întâmplă îi este adresat. Iar un lucru adresat poate fi primit, chiar și atunci când rămâne de neînțeles.

De aici se naște încrederea, iar încrederea aceasta este cu totul altceva decât resemnarea. Cel resemnat a încetat să mai aștepte ceva. Cel încrezător știe că ziua lui este ținută de Cineva și că nimic din ea nu se petrece la întâmplare. Aici e sursa nădejdii noastre.