Numai prostia sau nesimţirea ne-ar mai putea despărţi de Dumnezeu
Nu o dată se întâmplă să întreb pe unii ucenici, la final de spovedanie: „Şi?... Cum mai e relaţia cu Dumnezeu? Cum Îl mai vezi?”. La început s-au cam mirat de interpelare, considerând că se subînţelege cum „merg lucrurile” din însăşi confesiunea lor. Apoi, treptat, au înţeles că nu e totuna conştientizarea şi mărturisirea unor păcate, a unor neputinţe, cu descrierea unei relaţii foarte personale.
De fapt, subiectul spovedaniei exact acesta ar trebui să fie: cum anume este afectată relaţia mea cu Dumnezeu de faptele, cuvintele, gândurile mele - de întreaga mea viaţă? Dacă mă apuc sârguincios şi deretic prin casa sufletului meu, pregătind cele pe care cred eu că le aşteaptă Domnul de la mine, să nu mă mire dacă voi auzi, precum Marta: „Te îngrijeşti şi pentru multe te sileşti; dar un lucru trebuie” (Luca 10, 41-42). Iar acel „lucru” presupune să mă aşez cuminte la picioarele Lui şi să-I ascult cuvântul (cf. Luca 10, 39), adică să mă dedic părtăşiei cu El în toate câte le trăiesc. Nu va rămâne din noi decât atât cât am înţeles să relaţionăm, să trăim cu Dumnezeu. Parcă mai mult decât alte pericope evanghelice, pilda nunţii fiului de împărat (Matei 22, 2-14) este cea care ne scutură zdravăn de toate împrăştierile noastre cotidiene şi ne aduce la ceea ce este esenţial.
Precum un împărat, Dumnezeu ne cheamă la nunta Fiului Său. Adică la bucurie, la comuniune şi la ospăţ, precum se cuvine unei nunţi adevărate. Putem refuza chemarea, avem această libertate. Dar El va continua să insiste până la ultima noastră suflare de viaţă. Unii refuză, pentru că li se pare că au lucruri mult mai importante de făcut aici, pe pământ - sunt cei care „se duc la ţarina lor” (cf. Matei 22, 5). Aceştia consideră pierdere de vreme rugăciunea, slujbele, faptele de milostenie. Important e să muncească mult, să agonisească mereu. Spiritualitatea e pentru leneşi, ei sunt oameni serioşi, nu au timp să-şi bată capul cu „misticisme”. O mentalitate înrudită cu aceştia au şi cei ce „se duc la neguţătoria lor” (cf. Matei 22, 5). Ei văd pe Dumnezeu ca pe un comerciant Căruia trebuie să-I dai ceva, ca să obţii ceva. Aici sunt şi creştinii sau clericii care cred că importante sunt doar zidirile materiale, lucrurile concrete, palpabile, cuantificabile din Biserică. Pentru unii ca aceştia, isihia este un concept exotic - în orice caz, unul cu totul inadecvat realităţilor lumii de astăzi. Categoria celor care „batjocoresc” şi „ucid” pe slugile lui Dumnezeu sunt cei ce nu vor să iasă nicicum din egoismul lor feroce şi din mândria lor de oameni care „ştiu ei mai bine” cum stau lucrurile. Sunt foarte activi şi au alergie la tot ceea ce înseamnă Dumnezeu, Biserică, preot... Reacţiile lor nu sunt deloc originale, nu au spirit critic. Doar repetă obsesiv aceleaşi idei şi sloganuri anticlericale, anticreştine.
Care este haina potrivită cu care să intrăm în Împărăţia lui Dumnezeu
Aparent contrar imaginii unui Dumnezeu iubitor şi mult-milostiv, pilda ne spune că Împăratul „s-a umplut de mânie şi, trimiţând oştile sale, a nimicit pe ucigaşii aceia şi cetăţii lor i-au dat foc” (Matei 22, 7). Poate Dumnezeu să facă rău cuiva, doar pentru că acela şi-a luat libertatea de a-L refuza? Înainte de a înţelege tâlcul acestei divine „răzbunări”, să lămurim un lucru. În toată Sfânta Scriptură, Dumnezeu ne vorbeşte pe înţelesul nostru şi la nivelul mentalităţii noastre. Cei care ascultau pilda rostită de Mântuitorul trebuiau să înţeleagă faptul că-L pot refuza pe Dumnezeu până la capăt, dar că trebuie să-şi asume şi consecinţele de rigoare. Iar aceste consecinţe sunt zugrăvite potrivit nivelului lor de înţelegere. Venirea Împărăţiei presupune că vor fi „cer nou şi pământ nou. Căci cerul cel dintâi şi pământul cel dintâi” vor trece (cf. Apocalipsa 21, 1).
Dumnezeu are tot dreptul să înnoiască după cum crede creaţia Sa. Prin urmare, n-ar fi o prostie să ne lipim inima de ceva ce oricum va fi nimicit? Căci toate vor cunoaşte testul „iezerului cel de foc” (Apocalipsa 20, 15) - adică vor fi cuprinse de iubirea înflăcărată, vădită a lui Dumnezeu. Iar cei ce nu sunt deschişi iubirii şi comuniunii vor suferi, pentru că va fi luat de la ei obiectul iubirii lor pătimaşe. Tot o dovadă de prostie este şi să refuzi ceea ce Dumnezeu oferă gratuit, fără osteneală din partea noastră. Căci El zice: „Am pregătit ospăţul meu; (...) toate sunt gata” (Matei 22, 7). Nu e o mare tâmpenie să refuzi o masă îmbelşugată şi atmosfera de bucurie deplină ce o însoţesc, toate oferite în dar? Pentru veşnicie, nu doar pentru o seară!...
O categorie aparte este a celor ce nu vor refuza chemarea, chiar dacă nu se ştiu cu nimic vrednici de o aşa mare cinste. Căci, în marea Sa generozitate, ca să I se umple „casa nunţii”, Dumnezeu va chema pe toţi, „şi răi şi buni” (Matei 22, 10). Dar nu va fi de ajuns doar să fii receptiv la această chemare. Determinantă va fi atitudinea cu care vei păşi printre nuntaşi. A avea „haină de nuntă” (Matei 22, 11) înseamnă a acorda respectul cuvenit momentului, a te pregăti minimal pentru a fi la înălţimea atmosferei de sărbătoare. Dacă astăzi ar merge cineva la o nuntă cu hainele cu care lucrează în grădină, fiind plin de pământ şi de praf, fără măcar a se spăla pe mâini şi pe faţă - cu siguranţă că acest gest ar fi considerat ca fiind unul de mare nesimţire. Dacă tot am răspuns chemării lui Dumnezeu şi am pătruns în Împărăţie, să avem haină potrivită - adică atitudinea smerită şi cuviincioasă, nu aroganţa şi nesimţirea celui care crede că i se cuvine totul şi că se poate comporta oricum. Acela va constata lesne că e nevoie să fie în armonie cu Dumnezeu şi cu ceilalţi, că nu poate să se manifeste ignorându-i pe toţi. De aceea va fi „legat de picioare şi de mâini” - adică nu va mai putea acţiona deloc - şi va fi proiectat „în întunericul cel mai din afară” (Matei 22, 13). Dacă nu suntem întru Dumnezeu, ne plasăm în afara adevăratei vieţi şi chiar în afara noastră, devenind asemeni cu cei ce-şi ies din minţi. Trăiesc, dar nu sunt conectaţi la realitate, nu pot comunica şi nu pot iubi.