Numele lui Hristos era scris cu aur în inima iubitoare a lui Ignatie

Despre Sfântul Ignatie Teoforul nu cunoaştem prea multe lucruri. Data de prăznuire a acestui sfânt este pe 20 decembrie, astfel încât, prinşi cu pregătirile dinaintea praznicului Naşterii Domnului, ne oprim mai puţin asupra vieţii marelui ierarh pe care l-a avut cetatea Antiohiei în primul secol creştin. De aceea, ne-am gândit să punem în lumină faptele vieţii lui într-o altă perioadă a anului.

Nu ştim cu exactitate data naşterii episcopului Ignatie, dar cunoaştem ziua şi anul în care el şi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu: 20 decembrie, anul 107 d. Hr. Era anul în care Traian serba victoria sa împotriva dacilor, ce dăduseră de furcă atât de mult Imperiului Roman, care nu avea nevoie la hotarele sale de vecini incomozi şi nesupuşi. Un personaj celebru pentru arena păgânilor Sărbătorile pe care împăratul le promitea poporului care dorea atât de mult panem et circensem (pâine şi circ) au ţinut 123 de zile, întinzându-se aproape pe tot parcursul anului 107. Zece mii de gladiatori, unsprezece mii de animale sălbatice sacrificate, acestea au fost costurile distracţiei care a delectat mulţimea din capitala imperiului. În cadrul acestor sărbători, se hotărâse să fie adusă la Roma o personalitate creştină importantă pentru a muri în amfiteatrul unde învingătorii celebrau sfârşitul războiului pe care îl câştigaseră. Sfântul Ignatie, ierarh pe scaunul din Antiohia Siriei, locul unde pentru prima oară ucenicii lui Hristos au primit numele de creştini era numai bun pentru intenţiile celor ce organizau aceste serbări sângeroase. Contemporanul apostolilor Ignatie a fost contemporan cu Sfinţii Apostoli. Se crede că a fost hirotonit episcop al Antiohiei chiar de Sfântul Apostol Petru, care l-a lăsat în locul său ca al doilea păstor pe scaunul de acolo. Pentru acest motiv, istoria bisericească îl numără pe Sfântul Ignatie între părinţii apostolici, alături de Sfântul Clement Romanul şi Sfântul Policarp al Smirnei, ca unii care au trăit şi au avut contact direct cu o parte dintre Apostolii Mântuitorului. Sfântul Ignatie, spun istoricii, a păstorit ca episcop timp de aproape patruzeci de ani, din 70 până în 106. Numele lui, Teoforul, apare menţionat în epistolele pe care el le-a trimis către diferite comunităţi, în drumul pe care îl făcea spre Roma, cetatea care aştepta ca el să fie ucis în arena imperială. Numele de Teoforul este de origine greacă şi înseamnă „purtător de Dumnezeu“. Tradiţia bisericească vorbeşte că Ignatie, după cum o mărturisesc şi scrierile sale, purta în sufletul său pe Hristos. Dar Biserica a consemnat că, după moartea martirică pe care Ignatie a suferit-o la Roma, despicându-i-se inima în mai multe părţi, fiecare bucată purta scris, cu litere de aur, numele Mântuitorului. O altă interpretare care s-a dat numelui de Teofor a fost aceea de „purtat de Dumnezeu“. Tot tradiţia menţionează că Ignatie ar fi fost copilul pe care Hristos l-a luat în braţe pentru a-l arăta ucenicilor Săi ca model de smerenie, aşa cum apare în Evanghelia după Matei, la capitolul 18, 2-4. Epistolele către credincioşi Nu ne-au rămas alte date despre viaţa şi slujirea sa în Biserica din Antiohia al cărei păstor era, dar un portret moral al sfântului s-ar putea creiona din epistolele sale, scrise comunităţilor de creştini care se rugau pentru el şi îl încurajau în încercarea care-i stătea înainte. În aceste scrieri, care, pe bună dreptate, pot fi considerate nişte bijuterii ale literaturii creştine primare, Sfântul Ignatie schiţează chipul creştinului curat, simplu, drept, pentru care Hristos şi Biserica Sa reprezintă valori fără egal în această lume. Pus în lanţuri pentru numele de creştin, înconjurat de o escortă de 10 soldaţi pe care Ignatie îi compară cu zece leoparzi, mărturisitorul lui Hristos se îmbarcă pe o corabie din portul Seleucia, ajungând în cetatea Pamfiliei. De aici străbate drumul pe jos până la Smirna (oraşul Izmir de astăzi), sosind la Troada. O nouă etapă din drumul spre Roma este parcursă pe apă, de la Troada până la Neapole. De aici, sfântul, însoţit de încă doi creştini, Zosima şi Rufus, care au primit şi ei martiriul traversează Macedonia pentru a ajunge în iarna lui 107 în oraşul celor şapte coline, Roma. Pe tot parcursul acestui drum, Sfântul Ignatie a scris membrilor comunităţilor care primiseră vestea persecuţiei pe care episcopul Antiohiei o suporta cu bărbăţie. Vorbind despre aceste scrieri, Policarp, ierarhul Bisericii din Smirna, care este unul din destiantarii direcţi ai acestei corespondenţe, mărturisea: „Epistolele lui Ignatie cuprind credinţă, răbdare, şi toată zidirea cuvenită în Domnul nostru (...), din ele veţi putea să scoateţi mari foloase“. Singura nădejde, Hristos Comorile de gândire şi bogăţia virtuţilor pe care Ignatie le oferă celor ce-i citesc scrierile sale care reprezintă, de fapt, testamentul său sunt impresionante. În primele secole, Biserica a avut de luptat nu doar cu adversari veniţi din exteriorul ei, ci şi cu duşmani mai perfizi, cei care profesau învăţăturile greşite ce încercau să strice învăţătura dreaptă a Evangheliei. Blândeţea şi demnitatea reprezintă armele cu care creştinii trebuie să-i întâmpine pe toţi cei ce se opun lor. Marea lecţie pe care chiar şi păgânii o învaţă de la ucenicii lui Hristos este modul lor de a se purta, iar blândeţea de care dau dovadă este puterea lor de nebiruit, ce nimiceşte pe stăpânitorul veacului acestuia. Legat de aceeaşi problemă a sfâşierii comunităţilor creştine din cauza învăţăturilor eretice, Sfântul Ignatie cere creştinilor ca toate să le facă în comun: „O singură rugăciune, o singură cerere, o singură minte, o singură nădejde în dragoste, în bucuria cea neprihănită, care este Iisus Hristos“. Sfântul Ignatie vorbeşte foarte detaşat despre moartea care-i aştepta pe cei ce se declarau creştini: „Lucrurile au un sfârşit, iar în faţa noastră stau acestea două: moartea şi viaţa. După cum sunt două monede, una a lui Dumnezeu şi alta a lumii şi fiecare are o întipăritură proprie. Cei necredincioşi au întipăritura lumii, iar cei credincioşi au, în dragoste, întipăritura lui Dumnezeu-Tatăl prin Iisus Hristos. Dacă nu alegem prin El de bunăvoie moartea, în patima Lui, nu avem în noi viaţa Lui“. Sfântul Ignatie, prevăzător, îi pune în gardă pe creştini să nu urmeze pe acei falşi învăţători pe care-i socoteşte „vlăstarele cele rele care dau naştere la rod purtător de moarte şi din care dacă gustă cineva, moare“. Ereticii, după cum spune Sfântul Igantie, „nu sunt sădirea Tatălui, pentru că, dacă ar fi, s-ar arăta ramuri ale crucii. Prin Cruce, prin patima Sa Hristos ne cheamă să-i fim mădulare“. Cunoaşterea duhovnicească poate fi dobândită de cei care în chip desăvârşit au credinţa şi dragostea în Hristos. Credinţa este începutul vieţii, iar sfârşitul este dragostea. „Când acestea două sunt unite, este Dumnezeu, iar toate celelalte virtuţi duc la frumuseţea morală“, le spune Sfântul Ignatie creştinilor din Efes. „Nici un om care mărturiseşte credinţa nu păcătuieşte şi nici cel care are dragoste nu urăşte“. Dar vorbind de credinţă, episcopul Antiohiei nu se referă la o simplă mărturisire verbală, ci la puterea de a păstra până la martiriu o credinţă puternică. Vorbind despre diferenţa dintre vorbă şi faptă, Ignatie îi îndrumă pe credincioşii din Efes şi din cetatea Magneziei: „Mai bine este să taci şi să fii decât să vorbeşti şi să nu fii. Se cuvine dar, nu numai să ne numim creştini, ci şi să fim“. Iată ce-l sfătuia pe ucenicul său, Policarp, atunci când trecea prin Smirna: „Timpul îţi cere să dobândeşti pe Dumnezeu, după cum căpitanii corăbiilor cer vânturi bune, iar naufragiaţii cer porturi. Fii treaz, ca un atlet al lui Dumnezeu. Premiul? Nestricăciune şi viaţă veşnică (...). Pentru toate sufletul meu ţi-l dau şi lanţurile mele, pe care le-ai iubit.“ Pentru că Biserica era într-o perioadă de cumpănă, împăraţii romani căutând stârpirea credinţei noi, creştine, care apăruse, Sfântul Ignatie îl încurajează pe Policarp, şi prin el pe slujitorii altarelor, să nu dea înapoi în faţa prigonitorilor: „Fii mai zelos decât eşti. Citeşte vremurile. Aşteaptă pe Cel mai presus de timp, pe Cel fără de ani, pe Cel nevăzut, pe Cel care a răbdat pentru noi în tot chipul“. „Atunci sunt credincios, când nu mă arăt lumii“ Cea mai emoţionantă dintre epistole rămâne cea adresată creştinilor din Roma. Episcopul Antiohiei, cu puţin înainte de moarte predă o frumoasă lecţie de smerenie, spunând: „Atunci sunt credincios, când nu mă arăt lumii. Nu este bine a te arăta. Că Dumnezeul nostru Iisus Hristos se arată mai ales când este în Tatăl“. Tot el îi imploră pe romani să nu mijlocească la autorităţile imperiale pentru a obţine achitarea lui. „Vă rog să nu-mi arătaţi o bună voinţă nepotrivită. Lăsaţi-mă să fiu mâncare fiarelor, prin care pot dobândi pe Dumnezeu. Sunt grâu al lui Dumnezeu şi sunt măcinat de dinţii fiarelor, ca să fiu pâine curată a lui Hristos“.