O duminică la biserica din Brad

De când mă ştiu, până pe la 13-14 ani, am mers în fiecare duminică la biserică. Buna mea mă lua de mână şi împreună traversam tot oraşul, treceam peste podul Crişului Alb şi ajungeam la biserică. Îmi aduc foarte bine aminte acele duminici de prin anii ´50-´60. Parcă a fost ieri...

Pregătirile începeau de sâmbătă. Pentru mine era simplu. Iubita mea mamă, bincuvântată fie-i memoria!, îmi pregătea hainele şi tot ce era necesar. La buna, însă, totul se derula ca un ritual. Locuiam în aceeaşi casă şi asistam la toate pregătirile bunicilor pentru ziua de mers la biserică.

Încă de sâmbătă dimineaţa, buna îşi scotea din dulap rochia neagră sau bleumarin cu picăţele şi o atârna pe umeraş, de cuierul de lemn, prins pe perete. Apoi îşi lustruia ghetele negre. Când le încălţa, mă uitam cu uimire la numărul mare de copci prin care îşi trecea şireturile lungi, fără să se încurce. Sâmbătă seara, se aşeza pe un scăunel, îşi pieptăna părul într-o coadă subţire, pe care o prindea la ceafă. Îşi pregătea, de asemenea, năframa ţesută din lână subţire, chişchineul cum i se spune la noi, în Ţara Moţilor.

Duminică dimineaţa plecam cu buna la biserică. Moşul meu pleca mult mai devreme. Îl vedeam ieşind, cu costumul cel bun, cu o servietă mare, neagră şi uneori cu o umbrelă lungă, cu mâner încovoiat de lemn, sub care încăpea toată familia. Păstrez şi acum, cu drag, această umbrelă.

La intrarea în biserică treceam mai întâi pe sub clopotniţă, o construcţie impresionantă, cu etaj şi turlă. Păşeam pe un mozaic frumos, în care erau înscrise numerele 1934. Le cunoşteam pe de rost, dar nu ştiam ce înseamnă.

Intram apoi în biserică, unde, pe partea dreaptă, spre mijloc, buna îşi avea jilţul. Când eram mică, mă urca pe jilţ şi stăteam în picioare, la spatele ei. Mă văd şi acum privind de la o oarecare înălţime pe cei care erau la slujbă. Mă uitam la năframele femeilor venite din satele din jurul Bradului sau la baticurile colorate, din mătase, ale doamnelor din oraş. Unele purtau pălării elegante de fetru. Mă văd jucându-mă cu ciucurii praporelui de lângă jilţ şi întrebând-o, din când în când, pe buna, la ureche: Mai este mult?

Îmi plăceau cântările corului, pe mai multe voci, ce se auzeau din balconul de deasupra, şi eram foarte bucuroasă când auzeam vocea bunicului meu dând răspunsurile liturgice preoţilor Vasile Perian şi Corpadea, pe care toată lumea îi respecta. În ceea ce mă priveşte, trebuie să recunosc că mulţi ani nu am fost în stare să-i deosebesc. Amândoi aveau barbă, purtau straie strălucitoare şi cântau frumos.

Cel mai mult mă fascinau strălucirea catapetesmei argintii cu o cruce mare la mijloc şi candelabrul imens. Când toate becurile din biserică erau aprinse, mi se părea că aveam în faţă cel mai minunat lucru din lume.

Când auzeam un zăngănit de bănuţi, ştiam că slujba se apropie de sfârşit, pentru că, printre oameni, trecea cineva cu discul pentru ofrande. Buna îmi dădea şi mie câţiva bănuţi să-i pun în disc. La plecare, uneori primeam o prescură sau un colac.

După ce m-am mutat cu părinţii la Bucureşti, am mai mers duminica la biserică. Deşi sfânta slujbă era aceeaşi ca la Brad, atmosfera din fiecare locaş era alta.

De-a lungul anilor am mai trecut pe la biserica din Brad, dar nu s-a nimerit să fie în timpul slujbei de duminică. Se întâmpla vara, când împreună cu soţul meu, scriitorul Mihail Diaconescu, fiu de preot din Muscel, şi cu cei doi copii, Horia și Cornelia, urcam în cimitir, pe deal, ca să aprindem o lumânare la cripta în care odihnesc bunicii din partea tatălui meu.

De câte ori venim la Brad, la Ribiţa sau la Crişcior, mergem împreună la neamurile mele, la foşti colegi, la prieteni, dar şi la bisericile în cimitirile cărora odihnesc strămoşii mei. Pentru cei din familia mea, pentru toţi moţii, cultul moşilor şi al strămoşilor, legătura sufletească de nezdruncinat cu ei, a fost întotdeauna un fapt de la sine înţeles.

Acum câţiva ani, într-un început de toamnă, am simţit o dorinţă puternică de a mă afla din nou, duminica, la sfânta slujbă de la biserica din Brad. Am sosit dimineaţa, mi-am lăsat bagajele la rude şi am plecat spre biserică. De pe podul Crişului am auzit deja clopotele bătând rar, dar, pe măsură ce mă apropiam de biserică, sunetele deveneau tot mai ample. Şi deodată, toate clopotele, nu ştiu câte..., au umplut văzduhul cu o melodie cerească, înălţătoare. Foarte rar în viaţă ţi se oferă ocazia să trăieşti un astfel de moment. Nu cred că a fost doar imaginaţia mea. M-am gândit că poate Dumnezeu a vrut să mă îndrept spre biserică în acele clipe.

Când am păşit pe sub clopotniţă, ca de atâtea ori în copilărie, am călcat din nou peste mozaicul ce conţinea cifrele anului 1934. Acum însă ştiam că era anul în care la 13 octombrie s-a intrat pentru prima dată în această biserică.

Am aflat multe despre construirea acestui sfânt locaş, din minunatul volum Monografia municipiului Brad, realizat de profesorul Romulus Neag, fostul director al Liceului Avram Iancu. Ştiam că actuala biserică ortodoxă din Brad a fost construită pe locul alteia, de piatră, care, şubrezită de vreme, a fost demolată. O inscripţie cu litere chirilice, recuperată cu grijă şi încastrată în zidul noii construcţii, la vedere, arată anul edificării bisericii vechi de piatră ca fiind 1783. Şi moşul (bunicul meu) avea cărţile după care cânta, scrise cu litere chirilice.

Când am intrat, slujba începuse. M-am oprit lângă jilţul care fusese al bunicii mele. Oare era acelaşi? Praporele era tot acolo. Poate unul mai nou... Trecuseră mulţi ani de atunci... Corul m-a impresionat la fel ca altădată. În timpul slujbei am avut răgazul să admir măreţia picturii bizantine executate de ucenicii lui Costin Petrescu, din Bucureşti, cel care a realizat marea frescă de la Ateneul Român, una dintre capodoperele artei noastre plastice. Catapeteasma poleită mi s-a părut la fel de strălucitoare, de fascinantă. Şi candelabrul cu cele 80 de braţe, la fel de impunător. În timpul sfintei slujbe abia mi-am stăpânit lacrimile. Biserica era neschimbată, frumoasă precum o ştiam, doar peste viaţa mea trecuseră anii cu fel de fel de întâmplări vesele şi triste. La terminarea slujbei m-am întâlnit cu verişoara mea Jeni, care mi-a arătat cu bucurie praporele brodat de ea în culorile tricolorului şi donat locaşului sfânt.

Tot din Monografia municipiului Brad am aflat că sfinţirea actualei biserici s-a făcut în ziua de 14 octombrie 1939, de sărbătoarea Sfintei Paraschiva, în prezenţa Înaltpreasfinţiei Sale Părintele Mitropolit Dr. Nicolae Bălan al Ardealului.

Am fost foarte tulburată când mi-am dat seama că am pus pe hârtie evocarea acestei duminici la biserica din Brad, chiar în ziua de 14 octombrie din 2004. Mărturisesc că nu mi-aş fi putut imagina vreodată ce mult înseamnă Bradul pentru mine şi această duminică la biserică.

 

Fragment din volumul în pre­gătire „Comoara amintirilor”