O erminie a harului dumnezeiesc

Praznicul „Schimbarea la Faţă a Domnului”, pe care l-am sărbătorit pe 6 august, poartă cu sine înţelesuri şi pilde duhovniceşti de mare profunzime teologică. Ne vom opri în cele ce urmează asupra aspectului văzut, creionat în reprezentarea iconografică a sărbătorii, urmând erminiilor pe care le-am primit moştenire de la Sfinţii Părinţi ai Bisericii noastre.

În dimensiunea sa scripturistică, evenimentul în sine se face lămurit prin faptul că „lumina” pe care au văzut-o Sfinţii Apostoli nu era altceva decât „Dumnezeirea (theosis)”, „strălucirea naturii divine”, „slavă atemporală a Fiului lui Dumnezeu”. De aceea, Sfinţii Părinţi şi teologii Bisericii au transformat această realitate dumnezeiască „într-o preocupare a lor specială, formulând definiţia ortodoxă a harului, fundamentată pe deosebirea dogmatică dintre esenţa inaccesibilă şi energia comunicabilă a lui Dumnezeu” (Leonid Uspenski, Vladimir Losski, „Călăuziri în lumea icoanei”, pp. 221-222). După Sfântul Grigorie Palama, acest eveniment dumnezeiesc confirmă faptul că „Dumnezeu se numeşte lumină, nu după natura Sa, ci după energia Sa” (Împotriva lui Achindin, VI, 9, în PG 150, col. 823). Lumina taborică rămâne după Sfântul Părinte „necircumscrisă de timp şi spaţiu, şi inaccesibilă simţurilor, cu toate că a fost contemplată cu ochii trupeşti..., dar printr-o schimbare a simţurilor lor ucenicii Domnului au trecut de la trup la Duh” (Idem, Omilia 34, PG 151, col. 249).

„Adumbrind slava Duhului, a zugrăvit un nor de lumină”

La rândul său, Sfântul Ioan Damaschinul vede în această strălucire harică a luminii taborice icoana chipului dumnezeiesc restaurat în om, prin Persoana Mântuitorului Hristos. „Cel Milostiv ne-a făcut părtaşi unei a doua comuniuni, mai sigură şi mai minunată. Căci Acesta locuind în ­înălţimea propriei dumnezeiri Se face părtaş celui mai de jos, recreând în chip dumnezeiesc pe om, pentru ca Arhetipul să se unească cu propria Sa icoană, pentru ca astăzi să ne arate în ea însăşi (icoana) frumuseţea cea firească. Şi străluceşte la chip ca soarele - căci se identifică după ipostas, prin lumina nematerială, de vreme ce El este Soarele dreptăţii - iar hainele Lui ca zăpada se albesc; căci este slăvit (trupul) prin cuprinderea de jur-împrejur, şi nu prin unire, ci prin relaţionare, şi nu prin unire ipostatică. Adumbrind slava Duhului, a zugrăvit un nor de lumină. Căci astfel, aşa cum a spus dumnezeiescul apostol (cf. I Cor. 10, 1), icoana apei trimite la mare, iar cea a norului, la (icoana) Duhului. Toate sunt luminate şi preastrălucite celor care pot primi lumina, care nu sunt pătaţi la suflet cu necurăţia conştiinţei” (Cuvântări la sărbători împărăteşti, la sărbători ale Maicii Domnului şi la sfinţi, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2010, pp. 77-78).

Icoana isihaştilor

Icoana Schimbării la Faţă „este cea mai dragă isihaştilor”. În adâncul teologiei pe care o împărtăşeşte, ea „încearcă să redea experienţa tainică a luminii necreate avută de cei trei Apostoli pe Muntele Taborului”. Reprezentarea clasică, moştenită din tradiţia bizantină, îl prezintă pe Mântuitorul Hristos în centrul imaginii, îmbrăcat în veşminte de lumină. El binecuvântează cu mâna dreaptă, în cea stângă ţinând „un pergament închis”. Spectrul coloristic de care este înconjurat alternează pe două planuri cu nuanţe de verde smarald, sugerând în mod evident „apofatismul cunoaşterii dumnezeieşti, despre care vorbeşte Dionisie Areopagitul”. Sfântul Părinte vede în evenimentul Schimbării la Faţă a Domnului o reală potenţare a procesului de cunoaştere a lui Dumnezeu în stare de taină. Pentru aceasta omul trebuie să se învrednicească de lucrarea curăţitoare a harului dumnezeiesc. „Atunci, zice Dionisie, când vom deveni nestricăcioşi şi nemuritori, atingând starea de fericire, deveniţi asemenea lui Hristos (christoeidous), vom fi pururea cu Domnul, după cuvântul Scripturii, bucurându-ne de teofania Sa vizibilă prin contemplaţii foarte curate, luminaţi de razele Sale strălucitoare ca ucenicii la dumnezeiasca Sa Schimbare la Faţă; în acelaşi timp, prin mintea noastră nepătimitoare şi imaterială, vom participa la iluminarea sa inteligibilă şi, de asemenea, la unirea mai presus de minte, în încântarea necunoscută şi fericită a acelor raze suprastrălucitoare, într-o stare asemănătoare celei a duhurilor cereşti. Fiincă, aşa cum zice Cuvântul Adevărului, fiind fii ai Învierii, vom fi asemenea îngerilor şi fii ai lui Dumnezeu” (Div. nom., I,, 4; col. 592). Cel pătruns de această stare, mai spune Sfântul Dionisie, trece de la lucrurile văzute la „realitatea deiformă a arhetipurilor lor”.

Cele două planuri iconografice

Mai departe, privind icoana Schimbării la Faţă a Domnului distingem două planuri: trei personaje în partea de sus şi trei în partea de sus. „Este o mare deosebire de atitudine între cele două grupuri. Pe vârful muntelui, Moise şi Ilie stau în picioare de o parte şi de alta a lui Hristos; ei sunt cuprinşi în cercul luminos şi participă la Slava lui Dumnezeu în deplină armonie cu El, în timp ce Apostolii, situaţi în partea de jos a icoanei, la poalele muntelui, sunt copleşiţi şi atitudinea lor exprimă neorânduială şi ­dezordine. Acest contrast aminteşte că omul nu poate vedea pe Dumnezeu cu ochii săi trupeşti”. Moise şi Ilie, dimpreună cu prorocul Isaia, sunt singurii dintre oameni care, după căderea Protopărinţilor, au primit îngăduinţa să-L vadă pe Dumnezeu (cf. Ieş. 33, 18-23 şi 3 Regi 19, 9-13). Mai mult, ei se aflau la momentul acela în părtăşia tainică a luminii harului dumnezeiesc. Ochii lor vedeau dintr-o altă lume pe Soarele Dreptăţii, fiecare devenind astfel tipuri împlinite ale făgăduinţelor făcute de Dumnezeu odinioară cu poporul ales. „Moise şi Ilie se închină în faţa lui Iisus. Moise întruchipează Legea, iar Ilie vine în numele profeţilor pentru a da mărturie, împreună cu ei, despre dumnezeirea lui Hristos care este «plinirea Legii şi a prorocilor»”. Pe de altă parte, ochii Apostolilor sunt orbiţi de lumina şi strălucirea harului dumnezeiesc. Cu toate acestea, „la vederea lui Hristos în slavă, ei sunt plini de bucurie şi vor să oprească în loc această clipă. Petru cere să rămână pentru totdeauna pe munte şi de aceea propune să facă trei colibe, trei corturi aici ca să se înveşnicească întru vederea lui Dumnezeu. El nu ştia ce spune, căci era prea devreme, iar ei nu erau pregătiţi pentru veşnicie. Trebuiau să treacă cu Hristos prin moarte pentru a-L revedea în slavă, după Înviere” („Viu este Dumnezeu. Catehism Ortodox”, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2009, pp. 105-106).

„Iconograful zugrăveşte cu lumina taborică”

Icoana Schimbării la Faţă a Domnului ne arată că potenţarea eshatologică a icoanei reiese din sinergia harică pe care o împărtăşeşte. Lumina ei nu vine niciodată din afară, căci, fiind plină de har dumnezeiesc, ea străluceşte întotdeauna dinăuntru. De aceea, se poate spune că „iconograful zugrăveşte cu lumina taborică”. Aşa se face că, după pravila veche, „orice monah iconograf pictează prima sa icoană cu subiectul Schimbarea la Faţă a Domnului, pentru ca Hristos «să strălucească lumina Sa în sufletul iconografului»”. Acest aspect deosebit de profund reiese dintr-un manuscris din Sfântul Munte, de unde aflăm că cel afiorisit cu această slujire trebuie „să se roage cu lacrimi fierbinţi, ca Dumnezeu să intre în sufletul său. Să se ducă la preot, ca preotul să se roage asupra lui şi să-i citească rugăciunea Schimbării la Faţă”.