O Evanghelie sfântă ca o rugăciune

Un articol de: Pr. Prof. Univ. Dr. Mihai Himcinschi - 28 Mai 2014

Duminica a 7-a după Paşti (a Sfinţilor Părinţi de la Sinodul I Ecumenic) In. 17, 1-13

În vremea aceea Iisus, ridicându-Şi ochii către cer, a zis: Părinte, a venit ceasul! Preaslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul să Te preaslăvească, precum I-ai dat stăpânire peste tot trupul, ca să dea viaţă veşnică tuturor acelora pe care Tu i-ai dat Lui. Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis. Eu Te-am preaslăvit pe Tine pe pământ; lucrul pe care Mi l-ai dat să-l fac l-am săvârşit. Şi acum, preaslăveşte-Mă Tu, Părinte, la Tine Însuţi, cu slava pe care am avut-o la Tine mai înainte de a fi lumea. Arătat-am numele Tău oamenilor pe care Mi-ai dat Mie din lume. Ai Tăi erau şi Mie Mi i-ai dat şi cuvântul Tău l-au păzit. Acum au cunoscut că toate câte Mi-ai dat sunt de la Tine, căci cuvintele pe care Mi le-ai dat, Eu le-am dat lor, iar ei le-au primit şi au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieşit şi au crezut că Tu M-ai trimis. Eu pentru aceştia Mă rog; nu pentru lume Mă rog, ci pentru cei pe care Mi i-ai dat, că ei sunt ai Tăi. Şi toate ale Mele sunt ale Tale şi ale Tale sunt ale Mele şi M-am preaslăvit întru ei. Şi Eu nu mai sunt în lume, iar ei în lume sunt şi Eu vin la Tine, Părinte Sfinte, păzeşte-i în numele Tău pe cei pe care Mi i-ai dat, ca să fie una precum suntem Noi. Când eram cu ei în lume, Eu îi păzeam în numele Tău pe cei pe care Mi i-ai dat; şi i-am păzit şi n-a pierit nici unul dintre ei, decât numai fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura. Iar acum vin la Tine şi pe acestea le grăiesc în lume, pentru ca bucuria Mea să o aibă deplină în ei.

Referatul evan­ghe­lic duminical de la Ioan 17, 1-13 nu des­crie nici o mi­nu­­ne săvârşită de Mântuitorul, nici vreo încredinţare a Învierii Sa­le. Evanghelia de azi este o în­­văţătură transmisă peste mi­le­nii prin intermediul unei ru­gă­ciuni: Rugăciunea lui Iisus din Ghetsimani, iar una dintre te­mele centrale ale acesteia o con­stituie UNITATEA. Care şi mai ales ce fel de unitate vrea Mân­t­uitorul să o desluşească în­tregii omeniri nu este uşor lucru de înţeles, datorită faptului că omul are tendinţa de a dise­mi­na noţiunile, lucrurile, enti­tă­ţile, apoi, analizându-le sec­ven­ţial, elaborează teorii, defi­ni­ţii şi concluzii.

UNUL pentru raţiunea u­ma­nă este ceva abstract. În is­to­­ria religioasă a omenirii, ra­ţi­u­nii i-a fost mult mai uşor să gân­dească supranaturalul la mo­dul plural. Aşa se explică mul­titudinea zeilor şi a cre­din­ţe­lor politeiste a neamurilor a­fla­te în afara graniţelor re­velaţiei proniatoare. Singur, poporul lui Israel, scos din ţinutul plu­ralismelor divine (Fac. 12, 1) prin intervenţia directă a lui Dum­nezeu, este condus spre u­n­i­­ci­tatea dumnezeiască (Deut. 6, 4) şi spre unitatea de neam ales (Ieş. 19, 6).

Viaţa veşnică, a cărei defini­ţie unică o găsim doar în Evan­ghe­lia de azi (In. 17, 3), este cu­noaş­tere, cunoaşterea Unului în fiinţă şi întreit în Persoa­ne: Trei sunt care mărturisesc în cer: Tatăl, Cuvântul şi Sfântul Duh, şi Aceştia trei Una sunt (I In. 5, 7). Pentru percepţia lo­gi­co-raţională a firii umane, Sfân­tul Chiril al Alexandriei a­fir­ma că „nu contragem firea dum­nezeirii în chip iudaic (mo­no­personal) numai la Dum­nezeu şi Tatăl Cel Unul, ci o lăr­gim în Treimea Sfântă şi de-o-f­iinţă. Totuşi deosebind-o în calitatea persoanelor şi în­su­şi­rea ipostaselor, contragem ia­răşi pe Dumnezeu, într-unul pen­tru identitatea fiinţei... ne vom închina chemând pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh. Iar de vreme ce Unul este Dum­nezeu Tatăl, Unul Dumnezeu Fi­ul, Unul Duhul Sfânt Cel pur­ces, nici pe Dumnezeu Cel U­nul nu-L vom scoate din doi­me, nici pe cel cu adevărat şi prin fire Domn nu-L vom lipsi de a fi Dumnezeu”.

Această cunoaştere a u­ni­tă­ţii trinitare are în centrul său Per­soana divino-umană a Mân­tu­itorului Hristos, Fiul lui Dum­nezeu făcut Om, Adam cel Nou, ca în El şi prin El, fiecare să avem accesul la Tatăl prin Du­hul Sfânt. Taina în sine nu a fost descoperită Sfinţilor Apos­toli decât după Pogorârea Sfân­tu­lui Duh, Duhul lui Hristos, al Adevărului Întrupat (In. 15, 26), Care vine să întemeieze Bi­­se­rica în Ziua Rusaliilor.

Aparent o duminică tristă, cu Mântuitorul înălţat la ceruri şi fără Duhul pogorât, teologia aş­teptării umane înclină mai mult spre un apofatism eshato­lo­­gic decât spre o cunoaştere po­­zitiv-afirmativă. Pre­gustată în­că de pe pământ, prin Sfin­te­le Taine, viaţa veşnică continuă să se poziţioneze între deja şi nu încă. Între Hristos înviat şi înălţat şi Duhul încă nepo­go­rât. Dar întristarea aş­teptării de azi se va preface în bucurie ru­salină. Era nevoie sau de folos ca Mântuitorul să şadă în­viat de-a dreapta Tatălui, ca fi­rea Sa umană să parcurgă ulti­ma etapă a îndumnezeirii Sale, să devină mediu deplin trans­pa­­rent Duhului Sfânt, Duh Ca­re se pogoară prin aceasta în lu­me făcându-L prezent real şi per­sonal pe Mântuitorul Hris­tos în Biserica Sa până la sfâr­şi­tul veacurilor.

Aşadar, cunoaşterea dumne­ze­irii prin har, a vieţii veşnice es­te strict legată de hristologie şi pnevmatologie în acelaşi timp, coborându-şi dimensiu­nea în lume prin însăşi fiinţa Bi­sericii ca extensiune a u­ni­tă­ţii trinitare în imensa creaţie.

Sfânta Treime - baza unităţii eclesiale

Biserica, ca de altfel toate struc­turile social-umane, îşi ali­­mentează permanent facto­rul unificator din izvorul Dum­nezeirii, Preasfânta Treime: Ta­tăl, Fiul şi Sfântul Duh. Mân­tuitorul Se roagă ca toţi să fie una pe pământ, precum sun­tem şi Noi (In. 17, 11). Plu­ra­lul evanghelic Noi face re­fe­ri­re directă la Dumnezeirea În­tre­it Ipostatică, sau personală, pre­închipuită în paginile vechi-tes­tamentare ale Scripturii: Să fa­cem pe om după chipul şi a­se­mă­narea Noastră (Fac. 1, 26); Ne pogorâm şi să ames­te­căm limbile lor (Fac. 11, 7). Spi­­ritualitatea ortodoxă ră­să­ri­­teană nu a vorbit separat de Fi­inţa lui Dumnezeu în detri­men­­tul Persoanelor, dar nici nu a izolat Persoanele treimice de unitatea naturii dumne­ze­ieşti. A considerat că nu poate e­xista o fiinţă neipostaziată, ne­conturată de o ontologie cu pro­priul ei centru ipostatic ra­ţio­nal (în cazul Persoanelor) ca­re-l are drept suport al aceste­ia. Întreaga cuvântare de des­păr­ţire a lui Hristos (In. cap. 14) urmăreşte acest fir trinitar al u­nei revelaţii de dinaintea pă­ti­mi­rii Sale, tocmai pentru a-i în­­tări pe ucenicii Săi într-o u­ni­tate de­o­­­sebită de ceea ce poa­te oferi lu­mea prin mijloacele ei fi­nite şi e­pu­izante (In. 17, 16). Ca expresie iconomică a acestei u­nităţi cos­mice şi general um­a­ne, Sfân­ta Treime rămâne în veac baza spi­ritualităţii noastre ortodoxe, modelul şi ţinta spre care, prin Biserică, tindem să ajungem ca finalitate eshatologică.

Lumea de azi trăieşte tot mai mult separaţia dintre Dum­nezeu şi om, dintre trans­cen­­dentul şi imanentul divin. Bi­­serica Ortodoxă, prin învă­ţă­tu­ra despre Sfânta Treime, „vi­ta Trinitatis ad extra et ad intra”, evidenţiază trăsătura u­nui personalism viu şi dinamic, în contradictoriu cu oferta e­sen­ţialistă de tip apusean care es­te depersonalizată şi indi­vi­du­­alistă. Iubirea tri-ipostatică a fost dinaintea lumii, dar este în acelaşi timp şi îndreptată spre ea. Duhul secular al so­cie­­tă­ţii contemporane des­par­te, în mod nestorianist, fiinţa de per­soa­­nă şi persoana de lucrare. Aşa se explică pierderea put­erii u­nificatoare şi vivifica­toa­­re ca­re vine în lume de la Ta­tăl, prin Hristos, în Duhul Sfânt. Es­te puterea vieţii comunio­na­le.

Această putere, de a sta în le­­gătură de comuniune cu Dum­nezeu-Treimea, ne este da­tă de către Fiul lui Dum­nezeu făcut Om, şi în care Se o­dih­neşte Sfân­tul Duh, Duh ca­re ne este tri­mis la Rusalii, în Bi­­serică, şi ca­re, făcându-ne păr­taşi firii în­dum­nezeite a lui Hris­tos, ne fa­ce fii ai Tatălui ce­resc şi fraţi ai Mântuitorului. Duhul unităţii es­te Duhul Adevărului, Duhul în­fierii noastre.

Biserica Ortodoxă vede Sfân­ta Treime ca Iubire, iubire lu­crătoare prin Duhul Sfânt în su­fletele noastre, Duh care ne ri­dică la o viaţă de comuniune în­tre noi şi între noi şi Dum­nezeu. Această unitate comu­ni­o­­nală nu poate fi spartă decât de stricăciunea păcatului, de e­go­ismul fărădelegii, de indivi­du­­alismul exacerbat al unei lumi în care primează autonomia, şi nu conlucrarea, sau si­ner­­gia. Monoteismul trinitar ră­mâne pe veci singurul factor de stabilitate şi unitate socială.

Unitatea Bisericii - mântuirea tuturor prin Hristos în Duhul Sfânt

Înainte de a-i contura Bi­se­ri­cii Sale şi un chip văzut de Ru­salii, Mântuitorul Hristos prin Evanghelia de azi o aşază pe atributul unităţii în chip de­să­vârşit. Împărţirea Bisericii în luptătoare şi triumfătoare, în văzută şi nevăzută este stră­i­nă de duhul Ortodoxiei. Aici s-a a­juns datorită poziţiilor diferite în care se află unii oameni faţă de fiinţa eclesială. Excluderea, sau necorporalitatea bise­ri­ceas­că, cauzată de păcat aduce a­­nalize şi perspective sec­ven­ţi­a­le despre ceea ce este Întregul, Tru­pul lui Hristos cu mădula­re­le Sale. Din afara Bisericii, Păs­torul lui Herma vedea Tur­nul (Biserica) alcătuit din mul­te elemente, în Duhul Ade­vă­ru­lui şi al unităţii acestuia era din­tr-o singură piatră (gr. mo­no­litos): Păstorul, văzând că tur­nul este bine făcut, s-a bu­cu­­rat foarte mult de clădire; că tur­nul era zidit, încât doream să locuiesc în el; era în aşa chip zi­dit, că părea a fi făcut dintr-o sin­gură piatră, fără să aibă vreo ţesătură în el; iar piatra a­ră­ta ca tăiată din stâncă; mi se pă­rea un monolit.

Unitatea este rodnică în si­ne prin iubire, în Dumnezeu ca Tre­ime, în Biserică ca mădula­re sfinte şi sfinţitoare unite în lup­ta cu păcatul. Stă în firea oa­menilor, ca de altfel a în­tre­gii creaţii, să fie laolaltă cele de a­ceeaşi fire, mai ales în faţa pe­ri­colelor. Deşi origenist, dar aspru combatant împotriva epi­cu­­reismului ce atribuia lui Dum­nezeu hazardul şi dezbinarea tuturor în toate, Lactanţiu com­para lupta pentru unitatea tu­turor în Biserică cu efortul ne­cuvântătoarelor, care în faţa pe­ricolelor se adunau cu cer­ti­tu­­dinea că sunt puternice şi în si­guranţă: în sfârşit, cele mai ne­putincioase şi mai fricoase din­tre animale se adună în tur­mă pentru a se proteja, fiindcă nu pot prin forţa lor să facă fa­ţă (primejdiei), în timp ce caută mai multă putere în pustiu (fu­gind de primejdiile lumii), fi­ind­­că au încredere în vigoarea for­ţelor lor. Tot aşa, dacă omul a­vea la fel prin dispoziţia sa pro­prie o vigoare suficientă pen­tru a răspunde primejdii­lor, şi dacă nu avea nevoie de a­ju­torul unuia dintre semenii săi, care ar fi atunci chipul so­cie­tăţii, ce respect reciproc, ce or­dine, ce raţiune, ce sentimen­te umane (ar mai fi)?... Fiindcă es­te neputincios şi nu poate să tră­iască sieşi fără aproapele, a râv­nit la comuniune pentru ca via­ţa în comun să-i fie mai frumoasă şi mai sigură.

Comuniunea întregii firi u­ma­ne este realizată, într-o ma­ni­eră unică, în Persoana divi­no-umană a Mântuitorului Hris­tos. El este Capul Bisericii, noi suntem mădulare fiecare în par­te, iar Capul are stăpânire pes­te tot trupul (In. 17, 2). U­ni­ta­tea mădularelor ţine întot­dea­­una de capul acestora, Dum­nezeu-Omul. Concor­po­ra­li­tatea şi consangvinitatea tu­tu­­ror mădularelor cu Capul es­te expresia deplinei unităţi, sau comuniuni, bazată pe liber­ta­­te şi iubire, deschidere spre şi vie­ţuire în. Credincioşii, ca mă­du­lare, înaintează mereu spre Hris­tos, înaintând în acelaşi timp spre unitatea dintre ei, şi din­tre ei şi Dumnezeu, pentru că Hristos este izvorul, princi­piul şi temelia unităţii în Bi­se­ri­că. El este viţa, dar şi seva ca­re curge prin vlăstarele ei (In. 15, 1-2). Adevărata bucurie şi via­ţă sunt plenar trăite doar în Hris­tos şi în Biserică (Efes. 5, 32) înrădăcinat cu Fiul lui Dum­­nezeu făcut om şi unit cu se­­menii tăi. Acesta este adâncul on­tologiei umane, model u­nic pen­tru întreaga creaţie. Un­de es­te Hristos există unitatea, dra­­gos­tea şi dorinţa de a fi me­reu şi pe veci împreună unii cu alţii.

Cum putem recâştiga pacea şi unitatea într-o lume a dezbinării?

Într-o lume pluralistă, no­ţi­u­­nea universalismului şi globa­lis­mului se promovează din ce în ce mai puternic. Mon­dia­li­za­rea pare a fi o ideologie mai in­te­­resantă decât unitatea tutu­ror prin Biserică în Hristos.

Mileniul III se conturează ca a fi un mileniu al tensiunilor şi cri­zelor, al dezbinărilor şi inte­re­selor de tot felul. Tensiunea es­hatologică ne îndeamnă însă să-L întâmpinăm mărturi­sin­du-L pe Hristos ca într-un gând. Mai mult ca oricând, religia este văzută astăzi ca so­lu­ţia salvatoare a tuturor conflic­te­lor, iar de la teologi se aş­teap­tă mai mult ca de la ceilalţi factori sociali: creştinismul se do­reş­te a fi sursă şi garanţie a pă­cii şi înţelegerii între oamenii de pretutindeni. Lumea reli­gi­ei, şi chiar latura creştinismului, este implicată în procesul de­zintegrării, există mult prea pu­ţină pace şi înţelegere în ca­drul frăţietăţii creştine.

Într-o criză spirituală acută, da­torată secularizării, nici o re­ligie nu este îndeobşte accep­ta­­tă de statul secular de tip fun­damentalist. Mai trist este fap­tul că oferta spiritualităţii creş­tine este şi ea divizată. Cum ar putea ajuta creştinismul această lume ca să poată să îşi recâştige sănătatea şi pa­cea, când el însuşi este implicat în aceeaşi situaţie jenantă a ha­­osului şi a conflictului? În a­ceas­tă lume a noastră, frag­men­­tată duhovniceşte, ne gă­sim obligaţi totuşi să facem o măr­turisire în Duhul Adevărului, adică de a propaga misio­nar constructiv forţele spiritu­a­le şi dialogale pentru a pre­în­tâm­pina un nou stadiu de dez­bi­nare. Mântuire înseamnă lup­ta pentru unitatea în Ade­văr, dar mai ales susţinerea a­ces­tor iniţiative.

Comuniunea (gr. koinonia) nu este un scop uman pentru a fi realizat imediat. Ca termen te­ologic necesită dezvoltare, ex­pli­­care, provocări şi chiar fă­gă­du­­inţe. Comuniunea implică re­cunoaşterea reciprocă a unei cre­dinţe comune oglindită într-o perfectă sinaxă euharistică. Sunt multe biserici care au în­că probleme serioase în ceea ce pri­veşte eclesiologia, dar do­rin­ţa de unitate nu va trece dincolo de cercetarea teologică, fi­ind­­că suntem direct legaţi de esse al credinţei mărturisite şi de­pindem, pe această cale, de în­ţelegerea credinţei apostolice moş­tenite şi păstrate numai în Biserică.

Comuniunea poate avea ca punct de plecare unitatea firii u­mane, unitatea creaţiei în Du­hul Sfânt, dar pe planul dialo­gu­lui ecumenic nu se poate opri doar la dimensiunea sa eshato­lo­­gică. „Credinţa ortodoxă este che­mată să se reformuleze în func­ţie de liniile de forţă ale di­a­­lo­gului ecumenic, îndeosebi prin­tr-o înnoire a vieţii eclesia­le şi sacramentale, a sensului e­xistenţial al dogmei treimice şi al pnevmatologiei, trăite la ni­ve­lul experienţei liturgice şi du­hov­niceşti.” Biserica este noua cre­aţie, viaţa în Duhul lui Hris­tos, tămăduitoarea şi susţi­nă­toa­rea vieţii umane în deplină co­muniune a tuturor celor res­ta­uraţi în Hristos.

Solus nu se mântuie nici chiar dacă iubeşte, căci s-ar pu­tea iubi doar pe sine, ceea ce Dum­nezeu nu vrea. Prin­ci­piul so­teriologic răsăritean are ca sur­să principiul iubirii tu­turor fa­ţă de Hristos şi în­tre­olaltă, iu­birea fiind înainte de toate o vir­tute teologică. A­ceas­ta este se­va mărturiei mi­sio­­nare a Or­to­doxiei ad extra. Când cineva - un individ de exemplu - crede că posedă ne­în­doielnic şi plenar totul şi cre­de că asigură in­te­gral mân­tuirea, desprins fiind de Bi­serică, cade rătăcind, chiar da­că promovează şi sus­ţi­ne sen­timentalismul dialogului iu­­birii. Părintele Stăniloae a­fir­­ma că în istoria lumii senti­men­­t­alul dialog al iubirii nu a pro­dus nici un rod esenţial.

Teologia rugăciunii arhie­reşti a Mântuitorului Hristos ră­mâne pentru omul contemporan un întreit prilej de adâncă me­ditare duhovnicească: unita­te după modelul Treimii, al vie­ţuirii după modelul lui Hristos şi comuniune după modelul Bi­se­ricii, ca mărturie şi dina­mism misionar până la sfâr­şi­tul veacurilor.