O expoziție fără precedent: Tortura din Arestul Securității

300.000 de informatori în 1989. 14.580 de angajați ai Securității. Un număr uriaș de victime, arestați, anchetați, bătuți, torturați. Zero torționari condamnați după 1989. Și, acum, o expoziție fără precedent, cu înregistrări video, audio și scrise, pentru că Securitatea nu se jena să înregistreze ce făcea. Dar în 22 Decembrie a încercat să distrugă totul.

Doi istorici de la Direcția Cercetare a Colegiului Național pentru Studierea Arhivelor Securității (CNSAS), soții Oana și Mihai Demetriade, s-au înhămat la o trudă de ani întregi care s-a materializat în expoziția A.REST 1989 - Arhiva video a Securității, pe care o puteți vedea - și merită s-o vedeți! - la Muzeul Național de Istorie a României, până în 20 septembrie 2026.

Expoziția reconstituie universul cercetărilor penale ale Securității din anii 1980, făcând publice, pentru prima oară, înregistrări operative audio-video din timpul interogatoriilor și din celule. Publicul nu a văzut până acum așa ceva! Sunt, de asemenea, expuse pentru prima oară artefacte originale din Arestul Securității și corpuri delicte. Unul dintre ele este tiparnița cu care grupul din jurul lui Petre Mihai Băcanu a tipărit ziarul clandestin „România”, confiscată de Securitate în noaptea de 24 ianuarie 1989. Ea a fost recuperată și adusă în țară, în 14 aprilie 2026, după mai bine de 27 de ani, cu ocazia acestei expoziții.

„Este un proiect de cercetare pe care l-am început acum mai mulți ani”, ne spune Oana Demetriade, „despre represiunea din anii 1980. Știam de fondul de arhivă video, care nu mai fusese studiat până atunci și imaginile pe care le-am găsit sunt tulburătoare chiar și pentru noi, care aveam experiență în a citi dosare pe hârtie. Dar e o mare diferență! Pe hârtie au rămas declarațiile, care erau dictate - îți dai seama de asta datorită unor formule pe care nici un anchetat nu le-ar fi folosit din proprie inițiativă, de pildă «conducerea superioară de partid și de stat»! Dar nu puteam să ne imaginăm cum s-a ajuns la acele declarații. Or, câteva dintre aceste casete video sunt cu interogatorii inițiale ale persoanelor care erau aduse în Direcția Cercetări Penale a Securității. Sunt confruntări și sunt chiar și negocieri ale frazelor care să rămână pe hârtie. Este o noutate și pentru noi, și pentru publicul larg, de aceea ne-am propus să facem expoziția.”

În anii 1980, Securitatea se purta oare mai cu mănuși? „Există mai multe tipuri de vio­lență”, spune Mihai Demetriade, „violență verbală, psihologică, operativă - când ofițerii încercau să prindă într-o menghină voința celui anchetat -, strategia șantajului, strategia fabricării de probe, dar există și violența fizică, care reiese mai ales din înregistrările audio, atunci când deținuții, după o repriză de tortură, se întorc în celulă și povestesc ce li s-a întâmplat cu câteva minute înainte. Înregistrarea acestor mărturii este o probă greu de respins privind folosirea în anchete a violenței fizice și a torturii, pe care chiar ofițerii o recunosc în discuțiile cu victimele. De pildă, unul dintre ofițeri îi spune unui arestat că, dacă se încăpă­țânează să nu mărturisească, «te coborâm două etaje mai jos și o să te-ntorci blând!» Același ofițer îi spune altui arestat, după tortură, că dacă n-a înțeles mesajul, o să se repete. Era vorba despre un om de peste 60 de ani, bolnav, cardiac și cu o problemă la picioare, care tocmai fusese bătut la tălpi cu bastonul... Toată gama aceasta de torturi e documentată în mărturiile excepționale din expoziție.”

Nici un torționar pedepsit vreodată

Cum de există aceste înregistrări? „Ne-am pus și noi problema și sunt mai multe explicații. Una este legată de posibilitatea de a verifica superiorii conținutul şi strategia unei anchete, precum și eventualele mărturisiri. Dar s-au păstrat foarte puţine. Un motiv este tehnic: exista un rulaj al casetelor video, care se reînregistrau. Iar înregistrările pe film de 16 mm nu sunt din anchete. Al doilea motiv este operațiunea deliberată de distrugere, care a avut loc în 22 decembrie dimineața, când ofițerii Direcției Cercetări Penale au ars o bună parte din fondurile magnetice, video și pe hârtie în niște butoaie de tablă din curtea arestului. Au rămas câteva printr-un miracol, pentru că la un moment dat Armata a pus sigilii pe aceste depozite, dar asta s-a întâmplat târziu, în 24-24 decembrie.”

„S-a distrus peste tot, în toate unitățile Securității”, precizează Oana Demetriade, „în toate județele. A fost un ordin al lui Iulian Vlad și s-a distrus tot ce s-a putut. Iulian Vlad a fost considerat un fel de erou al acelor zile, până când am scris noi un articol științific, acum vreo cinci ani. Lumea crezuse afirmațiile lui din 1993 făcute în fața comisiei senatoriale pentru analiza evenimentelor din Decembrie 1989, când a zis că în 17-18 decembrie ar fi dat ordin să fie eliberați toți arestații din celulele Securității. «Să se verifice!», așa a zis. Evident că nimeni n-a verificat. Ei, bine, nu numai că nu au fost eliberări în acea perioadă, dar au continuat arestările, iar eliberările s-au făcut abia în 21, tocmai pentru că ei arestau de pe stradă și aduceau în acest arest din București, care era unul mic, așa încât cei mai mulți erau duși la Jilava, unde erau tot anchetatorii Securității. Am demontat toate minciunile în acel articol, o facem și cu această expoziție.”

Care a fost soarta torționarilor? Mihai Demetriade: „Nici unul n-a fost pedepsit. Este o caracteristică emblematică a tranziției din România, și anume faptul că puterea politică a făcut în mod deliberat un pact cu forțele de represiune, întârziind, anulând sau tergiversând potențialele procese. Nici unul dintre cei care au participat la actele de tortură din Direcția a VI-a n-a beneficiat de un proces penal, în ciuda unor mărturii consistente, chiar din anii 1990, despre ce s-a întâmplat în acest arest. Au murit liniștiți, fără nici un fel de pedeapsă. Astfel, societatea n-a avut prilejul să înțeleagă ceva din puterea unui stat democratic de a sancționa actele de tortură și încălcarea drepturilor fundamentale. Nu e doar o restanță juridică. E o fisură a statului de drept.”

Majoritatea torționarilor au fost trecuți în rezervă, câțiva, de pildă, maiorul Olaru Alexandru, au rămas în SRI până la intrarea României în NATO, când partenerii americani au cerut să se facă în sfârșit curățenie.

Un caz special este cel al colonelului Gheor­ghe Burloi, ne explică Oana Demetriade: „El a primit abia anul trecut verdict CNSAS că a fost lucrător al Securității ca poliție politică, așa cum precizează legea, la sesizarea domnului Petre Mihai Băcanu.” Soțul ei o completează: „Dar aceasta este doar o decizie administrativă, nu penală. Așa că fondul problemei rămâne neacoperit.”

Povestea senzațională a unei tiparnițe

Cât privește victimele, cercetătorii au reușit să ia legătura cu unele dintre ele. „Unii ne-au transmis că nu vor să vorbească despre acea perioadă”, mărturisește Oana Demetriade, „dar alții au fost foarte generoși cu noi, de pildă domnul Petre Mihai Băcanu, care ne-a ajutat foarte mult. Interviurile vor fi postate și ele pe site-ul arestulsecuritatii.ro. Acești oameni ne-au oferit din arhivele lor personale artefacte care au fost folosite în anii 1980. Dl Constantin Geangu ne-a dat trusa de desen cu care a făcut manifeste, dl Petre Mihai Băcanu - fotografii din Direcție obținute după 1990.”

Exponatul cel mai prețios, prezent prima dată într-un muzeu din țară, este tiparnița cu care s-a tipărit ziarul clandestin „România”. Ea, ne povestește Mihai Demetriade, a fost dusă în 1998 de către președintele Emil Constantinescu la proaspăt înființatul muzeu al presei din Washington, Newseum, cel mai mare din lume cu acest profil, ca donație a Guvernului României. În 2022, însă, muzeul s-a închis și „nimeni din România n-a fost interesat să recupereze această tiparniță. Pregătind actuala expoziție, m-am ocupat personal de recuperarea acestei piese excepționale, prin demersuri juridice și diplomatice foarte complicate. Am beneficiat din fericire de ajutorul ambasadorului nostru în SUA, Excelența Sa Andrei Muraru, și al ambasadorului în Israel, domnul Radu Ioanid. Domnul Muraru a făcut rost de bani, din surse private, o sumă consistentă, pentru transport - e vorba despre peste 140 kg, un transport agabaritic -, și a urmat mai bine de o lună și jumătate de proceduri vamale și juridice. Tiparnița nu este unică în România, ci și în Europa de Est, și este o dovadă a curajului, rezistenței și aș spune a nebuniei de a face așa ceva în România anilor 1980. E absolut șocant să te gândești, știind nivelul cenzurii și al supravegherii, că niște oameni și-au pus astfel pielea la bătaie!” Petre Mihai Băcanu, Anton Uncu, Mihai Creangă, Alexandru Chivoiu, Ștefan Niculescu-Maier, Nicolae Neacșu, Constantin Pîrvan și Elena Gheorghe au scos 300-350 de exemplare, dar numai prima pagină, mai mult n-au apucat, pentru că, în noaptea de 24 ianuarie 1989, au fost arestați și toate exemplarele au fost confiscate.

Detectivistică în arhive

Numărul de 2-300.000 de informatori în 1989 îi ia în calcul doar pe cei care aveau un dosar de colaborare, nu și pe cei care făceau parte din nomenclatura de partid, directorii de mari întreprinderi, chiar și șefi ai unor organizații de studenți, pentru care colaborarea era în fișa postului. În plus, cei care plecau în străinătate în interes de serviciu, la întoarcere trebuiau să dea un raport. Unii profitau ca să semnaleze, de pildă, că în Bulgaria se inves­tește mult mai mult ca la noi în șantierele arheologice, au fonduri pentru aparatură etc.

Cum expoziția avea mulți vizitatori când am fost noi acolo, am întrebat ce reacții există. „Vizitatorii sunt extrem de surprinși”, a spus Mihai Demetriade, „pentru că artefactele audio-video sunt făcute publice prima oară într-o instalație muzeală, la standardele anilor pe care îi trăim. Sunt reacții de emoție și chiar de șoc, inclusiv din partea unor oameni care au trecut prin arestul Securității. Un prieten al unui arestat care petrecuse câteva săptămâni în arest și i-a povestit a fost foarte emoționat să vadă cum s-au pus în scenă dovezile și mărturiile. Există și reacții interna­ționale, pentru că o expoziție de tipul ăsta, privind istoria serviciilor represive, n-a mai fost organizată niciodată la anvergura asta și cu tipul acesta de instalații. Suntem foarte mândri și fericiți că unul dintre cele mai mari ziare americane, The Washington Post, are un articol chiar pe prima pagină! Au scris de asemenea agenții de presă europene, ca și istorici, muzeografi, istorici de artă, specialiști în muzeologie sau în videografie, care au fost extrem de încântați.”

„Am avut chiar acum cinci minute”, completează Oana Demetriade, „o lungă discuție cu o doamnă care a intrat după mine în celulă și m-a întrebat unde se întâmplau aceste orori și am mers cu ea la hartă să-i arăt unde a fost arestul și a ținut să-mi mulțumească pentru ce am făcut!”

Adevărul este că puțini bucureșteni știu unde a fost Arestul Securității, în vreme ce la Berlin, de pildă, pe fiecare stradă unde a avut loc un masacru sau o represiune, nazistă sau comunistă, există cel puțin o placă rememorând momentul. „Bucureștiul și România duc lipsă de această memorie de for public”, a constatat cu amărăciune Mihai Demetriade.

Mai avem multe de aflat? „Sigur că da!”, a confirmat Oana Demetriade. „Noi, pornind de la aceste imagini, am făcut o amplă cercetare arhivistică, pentru că a trebuit să identificăm multe personaje. Filmările din camerele de anchetă sunt făcute din spatele ofițerilor; am vrut și am reușit să-i identificăm! Iar din documentele scrise am făcut o bază de date de semnături, pentru că numele ofițerilor nu sunt întotdeauna precizate. În acest scop, am cerut foarte multe dosare de cadre ale ofițerilor SRI. Până acum câțiva ani, cercetările penale din 1980 parcă nu existaseră! În plus, foarte puțini foști arestați și-au cerut dosarul de la CNSAS, pe baza căruia, conform legii, poți face o cerere suplimentară de identificare a ofițerilor. Iar identificarea informatorilor, după numele conspirativ, e și mai dificilă!”

„Ce vă lipsea dvs. în afară de dreptate?” (Maior Olaru Alexandru, în ancheta lui Constantin Geangu) „- Cine te-a torturat, domnule? - Poftim!? Cine m-a torturat? Păi, eu știu cine? - Cum te-a torturat? Ce ți-a făcut? - Cum!? Mi-a dat peste mâini, m-a urcat pe masă și m-a bătut la tălpi. - Doar atâta?” (Col. Burloi Gh., în ancheta lui Ananii Hropciuc)